Orbirea a fost cel de-al doilea concert SoNoRo pe care l-am urmărit în cadrul ediției 2024. Anul acesta mi-am ales concertele în funcție de sălile de concert, un criteriu care poate părea ciudat melomanilor, dar programele de concert se alcătuiesc și în funcție de sală. Sala Radio nu e deloc prietenoasă cu iubitorii de muzică de cameră și, totuși, ieri seară, la concertul If music be the food for love a fost public, astfel încât concertul se poate contabiliza la capitolul „reușite”. În schimb, Sala de la Hanul Gabroveni este perfectă pentru experimente muzicale și improvizații, nu întâmplător au fost stagiuni de jazz câțiva ani la rând. De aceea, am găsit ideea de a ține acolo un concert cu muzică (din) Bach perfectă și binevenită, deopotrivă. Ce nu știam când am ales concertul este că acesta va fi unseen concert, cu alte cuvinte că se va ține într-un întuneric deplin.
Diana Ketler, directoarea artistică a SoNoRo Festival, a spus după deschiderea concertului realizată împreună cu violonista Mi-Sa Yang (Sicilienne de Maria Theresia von Paradis) că ideea concertului i-a fost dată de una din cărțile ei favorite, Eseu despre orbire de José Saramago. Am zâmbit la aflarea veștii și atunci am înțeles și programul serii.
Eseu despre orbire, împreună cu Eseu despre luciditate sunt lecturi (aproape) obligatorii pentru elevii cu care lucrez an de an. Le recomand din mai multe motive, dar înainte de orice pentru a putea discuta ulterior despre principiile organizării politice a unei societăți, de ce democrația rămâne regimul politic cel mai potrivit pentru evoluția acesteia într-o direcție bună. Dincolo de valoarea literară intrinsecă și incontestabilă a celor două cărți, eseuri scrise impecabil din care nu lipsesc personaje foarte bine conturate, dar nici trama specifică unui roman, rămân ideile puse în discuție. Relația dintre individ și societate, formele de conviețuire și regulile acesteia, relațiile interumane și cât de mic e pasul de la distopie la realitatea concretă sunt câteva din marile teme care transformă Eseu despre orbire într-o bază de plecare a unei dezbateri necesară pentru formare unor cetățeni responsabili. Faptul că oameni orbesc (în cartea premiatului cu Nobelul pentru literatură) din cauze necunoscute îi pune pe oameni (atât pe cei atinși de orbire, cât și pe cei din jurul lor) în situația de a căuta tratamente pentru boală, în același timp cu depistarea cauzelor. Timpul devine extrem de prețios, din moment ce orbirea se transformă într-o adevărată plagă socială, cu consecințe greu de anihilat și greu de suportat. Până astăzi, când am ascultat concertul Orbirea, nu m-am gândit deloc la universul sonor al cărții, sau nu în mod special. În timp ce Diana Ketler vorbea sălii, mi-am dat seama că dincolo de agitația străzii, de zgomotul străzii sau de murmurul casnic atât de familiare nouă, celor care trăim vieți adesea puse sub semnul agitației și haosului, în Eseu despre orbire nici vorbă de sunete, armonii sau ritmuri care să aibă cât de cât legătură cu muzica (indiferent în ce stil). Ori acesta este primul semn al unei societăți aflată în pericol. Atunci când nu mai găsim timp pentru exprimarea emoțiilor și când nu le mai lăsăm să capete forme și expresii artistice diverse, e clar că avem de-a face cu un regim autoritar sau totalitar.
În România au mai fost concerte ținute cu scena și sala scufundate în întuneric; dacă țin bine minte, în 2019, la Sibiu, Valentin Șerban ținea un astfel de concert, surpriză, tot cu muzica lui Bach. Au urmat în 2021 alte câteva astfel de concerte, iar inițiatoarea proiectului, Cristina Bobe, mi-a mărturisit de curând că n-a renunțat la ideea unei noi serii de astfel de concerte. N-am reușit să ajung la niciunul din concertele Unseen. Concert in the dark, de aceea m-am bucurat din plin de experiența oferită de Andreas Brantelid, care a cântat la violoncel ca și când de asta ar fi depins viața lui. Pe alocuri, vocea bas-baritonului Paul Putnins a accentuat nota de dark, de tenebru și cavernos, de aici și neîncrederea sălii la final: nimeni nu credea că s-a terminat concertul, cu toții așteptam o continuare (poate și pentru că în program figurau trei piese, nu două, dar aici bănuiesc că a fost o decizie de moment a artiștilor).
M-am bucurat enorm că sala a acceptat ad integrum condițiile impuse de un astfel de concert: nicio lumină, în afara celei de la semnul Exit (ce metaforă s-a creat prin combinația semn-culoare-sunet!), nicio mișcare în sală (până și copilul de câteva luni ținut în brațe de mama sa a fost tăcut, semn că muzica nu-l lăsa indiferent), niciun foșnet (în afara celui pasager, o bomboană de tuse nu se lăsa scoasă din ambalaj) și nicio răsuflare. E incredibil cât de repede s-a instalat magia, cât de repede ne-am lăsat purtați de muzica magnifică a lui Bach. Violoncelul rămâne în continuare instrumentul cel mai „uman” pentru mine, sunetele scoase de corzile atinse de arcuș și degetele artistului sunt atât de apropiate de vocea umană! Suita a doua pentru violoncel solo în re minor, BWV 1008 e una din cele mai bune pledoarii pentru muzică, puterea acesteia a crescut exponențial datorită izolării perfecte dată de întuneric. Un întuneric profund, acaparant, care a impus sunetelor un parcurs aparte. Dintr-odată am fost mai conștienți de puterea auzului, de semnificația sunetelor și a mediului sonor din care face parte, fie și temporar.
Un public eclectic, mulți tineri, dar și oameni de vârsta a treia, cu toții încântați la final de experiența de care au avut parte. S-a ieșit în liniște din sală, semn că muzica și-a făcut treaba, Bach cred că zâmbea hâtru în ceruri. O liniște generatoare de dialog, una fertilă în noi sensuri și conotații adăugate unor evenimente mai vechi. Îmi doresc să mai fie astfel experimente, care să scoată publicul din zona de confort; emoția rămâne în continuare atuul omului e una din certitudinile pentru care merită să te lupți, iată una din reflecțiile de final de concert cu care am plecat spre casă.
