De fapt, nu putem vorbi despre o variantă, fie ea și a marelui dirijor de origine rusă. E vorba despre De profundis – marca Vladimir Jurowski. Marea majoritate dintre noi intrăm în sala de concerte cu niște așteptări, mai mari sau mai mici, în funcție de cât de mult ne place să ne lăsăm provocați. Recunosc, mie-mi place teribil să fiu scoasă din zona de confort, așadar provocarea devine condiție sine-qua-non. Așa se face că De profundis de Retinski m-a determinat nu numai să explorez zone noi de cunoaștere, ci și să-mi depășesc complexele, să mi le rezolv fie și printr-un soi de conflict interior. Da, e un paradox aici, dar cred că și Retinski a plecat în construcția lucrării tot de la o conștientizare a unui conflict interior determinat de însăși condiția umană. Suntem pe jumătate demoni, pe jumătate îngeri, ne căutăm întotdeauna partea bună, ca să avem ce arăta lumii, cultivăm esteticul, frumosul în formele lui perene doar pentru a fi apreciați și căutați de restul lumii. Dar aproape niciodată nu ne întrebăm ce să facem cu răul din noi. Cum să-l facem să dispară, sau măcar să se diminueze la minim, astfel încât să nu mai provoace pagube (personale sau nu)?
Credit foto: Alex Damian
Conflictul interior de care pomeneam mai sus există, e de domeniul evidenței, așa se face că negarea lui devine pierdere de timp (inutilă sau nu, timpul ne-o va dovedi). E un conflict pe care la nivel de orchestrație Retinski l-a rezolvat prin punerea în antiteză a suflătorilor cu corzile orchestrei. Și, Doamne, câte nuanțe a putut să dea Vladimir Jurowski acestei dihotomii! Cum s-au auzit suflătorii, cum a lăsat crescendo-ul să ne cucerească lent, dar definitiv, cum am devenit pe nesimțite parte din poveste… despre toate acestea este vorba în De profundis și despre încă alte câteva lucruri.
Credit foto: Alex Damian
Lucrarea de bază de la care a început să construiască universuri sonore Retinski este poemul expresionistului austriac Georg Trackl. Omonimă cu lucrarea muzicală, poezia ne aduce în prim-plan lupta dintre aici/acum și viitorul posibil. Sau, dacă vreți opoziția dintre sus și jos. Așa se face că trupul dirijorului a devenit, la un moment dat, un fel de axis mundi al acelui univers creat ad-hoc, sub ochii noștri, sus, pe scenă. Strigătele de neputință ale omului s-au auzit, s-au făcut simțite vocile rațiunii, dar și cele ale patimii. Ba chiar și a pătimirii trăite intens, asumată interior.
Rareori mi-a fost dat să intre în memoria mea afectivă un concert de o asemenea intensitate și de la prima (mea) audiție! Și cred că e meritul integral al lui Jurowski, el se face vinovat pentru tot ceea ce trăiesc de atunci încoace. Chit că între timp am mai ascultat/văzut câteva concerte, De profundis a rămas acolo, mă mobilează interior și mă face să cred că nota de excentric amestecată bine cu cea de profunzime, de atenție cu care dirijorul a lucrat tot concertul a fost exact ce trebuie. Imperatorul Jurowski și-a condus orchestra cu fermitate, foarte categoric în multe momente ale concertului, dar tocmai pentru că doar așa putea reda dramatismul alegerii. Căci despre alegeri este vorba în acest atât de profund concert închinat omului, în fond și la urma urmei. Poate că nu întâmplător poetul care a inspirat scrierea muzicală este un expresionist, pentru că formele de expresie redate cu ajutorul notelor muzicale sunt fidele mesajului poetic, întru totul fidele.
Credit foto: Alex Damian
N-am vrut să fac o cronică de concert, de aceea nici nu vreau să scriu despre celelalte două părți ale lui. Nu pentru că orchestra n-a fost la fel de bună, ci pur și simplu am vrut să știe cât mai multă lume despre această lucrare muzicală. De aici și notele de subiectivitate care traversează textul. Iertată-mi fie slăbiciunea, dar sunt încă în acel no man´s land, acolo unde lliberul arbitru este stăpânul absolut.
Festivalul Internațional George Enescu – Ediția 2019 – Seria Mari Orchestre ale lumii
Orchestra Simfonică Academică de Stat „Evgeny Svetlanov” din Rusia
VLADIMIR JUROWSKI dirijor
ALEXANDRA SILOCEA pian
Retinski De profundis
Șostakovici Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră în fa major op. 102
Enescu Simfonia a II-a în la major op. 17
