Ivo Andrić – E un pod pe Drina…

Nostalgie, istorie, povești cu un puternic parfum balcanic, multicultural, și un loc de care te îndrăgostești o dată ce ai citit romanul lui Ivo Andrić, scriitor sârb laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1961. Vișegrad și al său pod peste Drina, clădit din mila lui Mehmet-pașa în secolul al XVI-lea, este acel loc în care autorul a copilărit și care l-a inspirat în scrierile sale. Am simțit suflul interior și puternica legătură cu acele meleaguri, ca și cum locul respectiv, asemenea unui izvor, a găsit în Ivo Andrić spațiul prin care să iasă la suprafață. Iar apa sa e o apă plină de povești – un mozaic alcătuit din povești ale oamenilor și ale sale.

Podul de pe Drina – acel martor tăcut al existenței oamenilor, reper aparent fără moarte, simbol al trăiniciei, ba chiar al eternității pentru membrii comunității înjghebate în jurul celor două râuri: Drina și Rzav. La vremea în care își începe autorul șirul de povești ținutul acela făcea parte din Imperiul Otoman și era locuit de sârbi, de turci, de evrei – o comunitate multicoloră, multi culturală, care își ducea traiul în armonie, fiecare având și păzind propria credință, propriile valori, propriile obiceiuri. Construcția podului este privită cu uimire și scepticism de localnici, deși ulterior, pe măsură ce timpul își deapănă firul, acesta va deveni parte din viața lor, o parte de neclintit a comunității lor. Mai cu seamă datorită kapiei – acel spațiu mai lat aflat la mijlocul podului, unde se beau cafele, se fumează și se pune țara la cale. La început, specificul patriarhal al așezării se răsfrânge și asupra atmosferei de pe kapia, căci doar bărbaților li se îngăduie să stea acolo la taifas. Mult mai târziu, pe kapia își vor face apariția și femeile.

Așadar, în jurul acestui pod, între culmile colțuroase ale munților, orașul Vișegrad respiră, naște, se joacă, iubește și înghite, pe măsură ce trec anii, pe cei ce-l locuiesc – oameni de seamă, oameni simpli sau pierde -vară, de care, fie vorba între noi, nu duce lipsă. Dar tot aceștia din urmă sunt cei care conferă un farmec aparte comunității pestrițe. Și, fără povești picante, niciun loc n-ar fi la fel de interesant. Fără patimi, fără dramă, fără tragedie, poveștile ar deveni insipide, și o dată cu ele și viața. Dar istorisirile lui Ivo Andrić au din plin și culoare, și tragism. Și, pe alocuri, se strecoară și superstiția, firească, de altfel vremurilor evocate. Spre exemplu, Harapul cel negru, despre care se spunea că-și are sălaș într-unul din stâlpii podului, de care copiii se temeau și totuși, cu acea îndrăzneală copilărească, îi căutau prezența, dovada existenței. Această credință din vechime își avea fundamentul ei real, bazat pe una dintre numeroasele întâmplări sumbre petrecute în preajma podului. Căci multe vremuri tulburi i-a fost dat podului a vedea, printre perioadele de acalmie. Războaie, răscoale, stăpâniri mai mult sau mai puțin acceptate de locuitorii acelor ținuturi, dar, cu toate acestea, viața și-a văzut de treabă, oamenii au continuat să lucreze pământul, să facă negustorie, să-și bea cafelele pe kapia, discutând problemele cotidiene.

„În stâlpul din mijlocul poodului, sub kapia, se află o deschizătură mai mare, un soi de ușă strâmtă și alungită, ca despicătura unui meterez gigantic. În stâlp se zice că e o încăpere mare, o sală întunecoasă, în care trăiește Harap-Negru. Asta o știu toți copiii. Și în visele lor, ca și în născocirile în care se întrec în minciuni, Harap-Negru joacă un rol de frunte. Cel căruia i se ivește el trebuie să moară. Niciun copil nu l-a văzut până acum, fiindcă, uite: copiii nu mor.” (pag. 9)

E un pod pe Drina… nu e un roman pe care să-l poți rezuma în câteva fraze, firul său narativ are de-a face mai degrabă cu locul și cu podul decât cu oamenii ca individualități. Pentru că Vișegrad și podul de pe Drina sunt singurele personaje constante. Altfel, oamenii, cu vieți mai lungi sau mai scurte, sunt simpli pasageri, nu preiau rolul de personaj principal. Totuși, poveștile lor, luate fiecare în parte sau laolaltă, sunt pline de savoare și construiesc istoria locului în care trăiesc. Multe valuri au trecut peste Vișegrad, peste împrejurimile sale și peste podul de pe Drina. Unele au rămas în memoria colectivă și ș-au perpetuat amintirea ca povești spuse în noi ceasuri tulburi. Altele s-au estompat cu trecerea veacurilor și din ele au mai rămas versuri ale unor cântece transmise din generație în generație.

„Poporul nu ține minte și nu povestește decât întâmplările pe care le poate înțelege și le poate preschimba în legendă. Toate celelalte se scurg pe lângă el fără să lase urme adânci, cu nepăsarea mută a fenomenelor firești și anonime, fără să-i atingă imaginația și fără să-i rămână în amintire. Lucrarea aceasta anevoioasă și îndelungatăă a fost pentru el muncă străină, făcută pe cheltuială străină. Și abia când s-a ivit marele pod, rodul acestor srădanii, oamenii începută să-și amintească amănuntele iar nașterea podului celui adevărat, zidit cu pricepere, din materiale trainice, au început s-o împodobească, făurind ei înșiși, de asemenea cu măiestrie, tot soiul de povești pe care le-au păstrat multă vreme în minte.” (pag.23)

Mi-a plăcut foarte mult suflul oriental al poveștilor, modul în care autorul reușește să surprindă spiritul multicultural al așezării, simbioza în care trăiau toți acei oameni, împrumutând uneori fără să știe câte ceva din ceea ce le e specific celorlalți și, astfel, construindu-și identitatea fascinantă. La fel de interesant este însă și modul în care timpul trece peste tot și peste toate și cum istoria cea mare se răsfrânge asupra istoriilor mici, aparent insignifiante.

Editura: Polirom