Textul scris de Alina Nelega are foarte multe montări, pe scene din toată țara, fie ale teatrelor de stat, fie ale celor independente. O monodramă foarte condensată în mai puțin de o oră și jumătate, care redă înr-un fel de fast foward toată istoria comunismului românesc, așa cum a trăit-o și, mai ales, simțit-o personajul principal, Amalia. E riscant să montezi un text care deja are multe alte versiuni scenice, chiar dacă te adresezi unui public care n-a avut șansa să-l vadă la el acasă. Și chiar dacă te-ai adresa unui public nou, să zicem tinerei generații, care nu e interesată de istoria teatrului și, implicit nici de istoria acestei piese în România. De aceea tandemul format din regizoarea Rodica Der și actrița Mihaela Alexandru trebuia să funcționeze foarte bine către excelent încă din prima, altfel ar fi riscat să moară din fașă spectacolul lor. Și se pare că atenția pentru detaliu și insistența pe recompunerea unei atmosfere sumbre și austere (atât de cunoscută celor care au trăit măcat câțiva ani în comunism, adică înainte de 1989) au adus acel plus de care nevoie ca spectacolul să prindă la public.
Roșul comunist – fundalul scenei și albul inocenței strivite de tăvălungul unui regim opresiv – albul perdelelor care se tot adună în straturi în fața ochilor, odată cu schimbarea momentelor – straturi menite să ascundă privirii indecente și curioase drama existențială a femeii în România comunistă. Un decor mai mult decât minimalist, din care fac parte un leagăn (scos la timpul potrivit și reintrodus pe final – semn de regresie finală și ireversibilă), un tomberon –femeia încerca să-și găsească un rost în viață, chiar dacă muncea pe un post al rușinii și decrepetitudinii; un scaun cu rotile – semnul decadenței și al abandonului definitiv în fața sorții –oricum și orice-ar fi făcut, Amalia era deja perdantă la masa sorții.
Amalia își spune povestea ca și cum s-ar uita în oglindă. Nu acuză pe nimeni, nu se revoltă, nu se dă cu capul de pereți. Niciun semn al disperării sau neputinței. Totul e pus sub semnul unei lucidități care inițial te duce cu gândul la o persoană aflată la limita de jos a dezvoltării intelectuale. Se prea poate să fie așa, numai că succesiunea faptelor și dramelor din viața Amaliei indică altceva – ea este o defavorizată a sorții, nu și subdezvoltată intelectual. Cum-necum, reușește să treacă peste încercările vieții, supraviețuiește bătăilor securiștilor, avortului și încă altor câtorva drame. Totul fără să-i afecteze luciditatea. Te și sperie felul cum își povestește viața, cu o detașare demnă de cele mai bune cauze. Adevărul e că Amalia n-a pierdut războiul, deși, aparent, pare că a pierdut destule bătălii.
Mihaela Alexandru intră și iese din rol cu un firesc studiat, care adaugă autenticitate textului, replicile se aud exact cum, când și de unde trebuie. Este și nu este în scenă, în funcție de cum o cere momentul, dar atunci când alege să fie acolo captează toată atenția sălii. Nu se expune inutil, nu cade în vulgar, deși sunt destul de multe replici care i-ar fi permis să facă acest lucru fără să fi fost taxată. Și tocmai din acest motiv spectacolul poate fi văzut și de cei sub 15 ani, copii care vor să înțeleagă dramele comunismului relatate scenic.
Amalia respiră adânc e un fel de istorie orală transpusă scenic și e bine că e o monodramă, deși aș vedea textul jucat și cu patru actrițe, fiecare cu vârsta și coloratura specifică. Iar Mihaela Alexandru duce acest spectacol foarte bine, asumându-și fiecare moment în parte, fără să-ți dea impresia că o iubește mai mult pe Amalia copil sau pe Amalia ajunsă la maturitate. Trecerea de la un stadiu al vieții la altul o face firesc, îmbătrânirea vine de la sine, ca un semn al evoluției și nu al involuției, cum ai fi tentat să crezi. Amalia se construiește sub ochii noștri, până când personajul atinge acel nivel de profunzime pe care și l-au dorit cele două (regizoarea și actrița) – mă refer la momentul în care Amalia decide să se oprească din trăit. Și această oprire nu e neapărat sinonimă cu moartea.
Amalia respiră adânc și … nu tace, ca să parafrazez una din replicile spectacolului, așadar … e de văzut Mihaela Alexandru în acest rol pe care sper să-l joace cât mai mult timp.
Amalia respiră adânc – Teatrul Arlechino Brașov
Distribuția: Mihaela Alexandru
Regia şi scenografia: Rodica Der
Regizor tehnic: Adrian Stinghe
Ateliere: Tünde Tomos şi Dana Creangă
Lumini: Marcel Vlădăreanu
Sunet: Iancu Zamfir
Maşinişti: Ionel Neruja şi Daniel Maftei
Audio/video edit: George Pandrea
Foto/video: Alexandru Dan
