„Important nu e să reuşeşti ceva, important e să scapi de acolo de unde te afli”
Deşi am citit această carte la 15 ani, aveam impresia că aş fi citit-o pe la 11-12 ani… Mda, cred că am început să citesc cărţi serioase ceva mai târziu decât credeam! Ca să citez din carte, „de timpuriu în viaţa mea a fost prea târziu”(p.23).
Oricum, vârsta la care am citit-o a fost vârsta eroinei din carte (oarecum autobiografică):
„Să vă mai spun ceva, am cincisprezece ani şi jumătate.
Un bac trece pe Mekong.
Imaginea dăinuie în tot timpul traversării fluviului.
Am cincisprezece ani şi jumătate, nu există anotimpuri în ţara asta, ne aflăm într-un anotimp unic, cald, monoton, ne aflăm în întinsa zonă caldă a pământului, fără primăvară, fără reînnoire.”
Trebuie să ne aducem aminte că Vietnamul a fost cândva colonie franceză… Aproape o sută de ani, cu variaţii în ceea ce priveşte graniţele… Fiindcă Indochina franceză nu cuprindea doar Tonkin, Annam şi Conchinchina (astăzi în Vietnam), ci şi Laosul şi Cambodgia actuale…
Da, pare o carte fără primăvară, în care familia şi „un amant” dau exemple de iubiri: demne de purgatoriu ori de infern:
„ura care o nutream pentru ea (n.n. pentru mamă), şi despre dragostea ce ne lega pe unii de alţii, ca şi ura, îngrozitoare, în povestea asta obişnuită a ruinei şi a morţii, care era povestea acestei familii” (p.48).
Îmi amintesc că m-a atras primul paragraf al cărţii. M-a şocat. Mi-a dat lecţii noi despre estetică. În afara celor strict intuitive, „băbeşti”, demne de imaginarul colectiv… Iată paragraful:
„Trecusem de mult de prima tinereţe când, într-o zi, în holul unei clădiri, un bărbat s-a îndreptat spre mine. S-a prezentat şi mi-a spus: Vă cunosc de-o viaţă. Toată lumea spune că eraţi frumoasă când eraţi tânără, am venit să vă spun că în ceea ce mă priveşte vă găsesc mai frumoasă acum decât atunci când eraţi tânără, îmi plăcea mai puţin faţa dumneavoastră de femeie tânără, decât cea pe care o aveţi acum, răvăşită.”
Şi fotografia autoarei, prezentă în carte, la vârsta senectuţii, m-a făcut şi mai curios. Pentru că în acea fotografie, Marguerite chiar nu mai era frumoasă… Deşi nu este elegant să spun aceasta. Mai târziu, filmul lui Jean Jacques Annaud mi-a confirmat dragostea pentru carte. Paradoxal sau nu. Şi actriţa, Jane March, pierdută apoi în obscuritate, al cărei nume îl uitasem, a devenit simbol al unui anume erotism.
Un erotism nu numai al feţelor răvăşite, distruse…
Cartea pare complementară „Stăvilarului la Pacific”, altă carte a Margueritei. Dacă „mama-personaj” face „planuri de viitor din bucăţele”, Marguerite scrie cartea din „bucăţele”. Şi din mizeria obsedantă a copilăriei, şi din enervanta dorinţă de a-ţi omorî un apropiat, indiferent de motive… Şi din pudoare şi din, evident, sobrul exhibiţionism al scriitorului de calitate. Scriitor de calitate care ştie:
„Să scrii, acum, s-ar părea că nu mai înseamnă nimic cel mai adesea. Îmi dau uneori seama de asta: că din moment ce nu e vorba, o dată contopite toate faptele, să mergi către zădărnicie şi în vânt, să scrii nu înseamnă nimic. Că din moment ce nu e vorba, de fiecare dată, să pui toate faptele contopite într-unul singur prin esenţă incalificabil, să scrii nu înseamnă decât publicitate. Dar de cele mai multe ori nu am păreri, constat că toate drumurile sunt deschise, că nu ar mai exista ziduri, că scrisul nu ar şti cum să se mai ascundă, să se alcătuiască, să se citească, că inconvenienţa lui fundamentală n-ar mai fi respectată, dar nu mă gândesc mai departe” (p.29).
Este o carte (şi) despre obsesia chipului, a feţei, a factorilor care ne modelează oglinzile sufletului:
„La cincisprezece ani pe chipul meu era întipărită plăcerea, iar eu nu cunoşteam plăcerea.”
Acestea ar fi câteva premise ale derulării ulterioare a textului. Text care mă convinge că, poate, prima femeie în care s-au întrupat altfel cuvintele (în ordinea lecturii) pentru mine a fost M.Duras. Nu Angela Marinescu sau…
Împletind trecutul cu prezentul, dovedindu-ne că noi, ca fiinţe, suntem una cu memoria noastră slăbită ori puternică: „E o rochie de care îmi aduc aminte. Eu zic că-mi vine bine.”
E rochia în care îl cunoaşte pe el, atunci când traversează Mekongul cu bacul… de fapt unul dintre braţele fluviului, care se află între Vinhlong şi Sadec… Da, este şi o carte despre „ambiguitatea determinantă a imaginii”. Să ne amintim că Marguerite a făcut carieră (într-un fel) şi în cinematografie, ca scenarist şi regizor…
Hotărârile sufletului şi hotărârile naturii (frumuseţii), faţă în faţă. Fotografiile care nu vor fi făcute niciodată, ca şi vieţile pe care nu le vom (re)trăi… Fotografiile pe care le descrie autoarea… Lipsa de curaj pentru a mai trăi… Gradele de puritate ale disperării. „Sau nimic, sau somn, sau moarte” (p.37). Ingrediente ale textului-aluat, rămăşiţe purtate de marele Mekong către Pacific… „Important nu e să reuşeşti ceva, important e să scapi de acolo de unde te afli” (p.46).
Da, este o carte nu numai despre iubire, la un moment dat, spre final, chiar ajungi să te gândeşti că, totuşi, amantul nu prea este prezent… Este despre dorinţă, nebunie, frică, singurătate, imposibilitatea comunicării, paradoxurile şi misterele iubirii, despre faptul că „nimeni nu este de compătimit” şi că, în pofida aparenţelor, toţi suntem (ne)norocoşi raportaţi la absolut; despre lipsa intimităţii sau, altfel spus, despre faptul că intimitatea are nevoie nu de Spaţiu, ci de Timp şi Voinţă:
„patul e despărţit de oraş prin obloanele cu spaţii largi, prin storul de bumbac. Nici un alt material dur nu ne desparte de ceilalţi oameni. Ei nu ştiu de existenţa noastră. Noi însă o simţim întrucâtva pe a lor, suma vocilor lor, a mişcărilor lor, ca o sirenă care ar scoate un urlet frânt, trist, fără ecou.
Pătrund în cameră mirosurile de zahăr ars, de alune prăjite, de supe chinezeşti, de cărnuri fripte, de mirodenii, de iasomie, de praf, de tămâie, de foc din cărbuni de lemn, aici focul se transportă în coşuri, se vinde pe străzi, mirosul oraşului este cel al satelor din brusă, al pădurii.” (p.65-66).
„Ai zice că trecătorii sunt în cameră!”(p.67). Saigonul! Camera în care cei doi se iubesc!
Despre ce mai este vorba în carte? Despre degradarea la care te duce neînţelegerea şi reaua administrare a sărăciei: „obiceiurile săracilor nu trebuie să fie distruse” spune tânărul amant bogat; încă neputrezit de bogăţie; tânăr, dar cu 12 ani mai în vârstă decât ea; amant influenţat de tatăl său… Despre social şi, chiar dacă vă este greu să credeţi, despre politică şi dezamăgirile celui care a crezut în aceasta ( M.Duras a fost membră a Partidului Comunist Francez, fiind chiar un pic sau mai mult chiar controversată din acest punct de vedere): „Orice comunitate, fie că e vorba de cea a familiei sau de alta, ne inspiră ura, dispreţul. Stăm laolaltă într-o ruşine de principiu, aceea de a fi nevoiţi să ne ducem viaţa. În această privinţă ne aflăm în tot ce este mai lăuntric în povestea noastră comună, aceea de a fi toţi trei copiii acestei fiinţe de bună credinţă, mama noastră, pe care societatea a asasinat-o. Noi ne aflăm de partea acestei societăţi care a dus-o pe mama la disperare. Pentru tot ce a avut mama noastră de îndurat, ea, atât de binevoitoare, de încrezătoare, noi urâm viaţa, ne urâm unii pe alţii” (p.81-82). Rezultă şi un portret quasiteribil al mamei, al Mamei, existând scene, precum cea de la p.85, care amintesc de conflictele mamă-fiică din „Pianista” Elfriedei Jelinek.
„Mama zicea: pe fata asta n-o s-o mulţumească niciodată nimic.” Sugera probabil că o să se facă scriitoare… adică un fel de preoteasă a unui misterios cult al nemuririi, revelat de inexplicabila dragoste sublimă pentru mediocrul său frate mai mic (Între cei doi fraţi este o rivalitate de tipul Abel şi Cain), la a cărui moarte a simţit că a murit şi ea într-un fel (El este, într-un fel, celălalt iubit al cărţii; despre sugerata legătură safică, poate cenzurată în ediţia din limba română, nu are rost să scriem aici! Şi poate nici despre copilul mort!):
„Ar trebui ca lumea să ştie aceste lucruri. Să afle că nemurirea e muritoare, că poate să moară, că aşa s-a întâmplat, că tot se mai întâmplă. Că ea nu apare niciodată de sine stătătoare, că este o duplicitate absolută. Că nu există ca fapt mărunt ci doar ca principiu. Că unii o pot avea în ei, cu condiţia să n-o ştie. Tot aşa după cum alţii pot să-i descopere prezenţa în aceştia, cu aceeaşi condiţie, să nu-i ştie puterea, că viaţa e nemuritoare atât timp cât e trăită, atât timp cât e în viaţă. Că în nemurire nu e vorba de un timp mai lung sau mai scurt, că nu e vorba de nemurire, că e vorba de altceva ce rămâne necunoscut. Că e la fel de greşit să spui că e fără de început şi fără de sfârşit, sau că începe şi se sfârşeşte o dată cu viaţa sufletului din moment ce ea ţine de suflet şi de dâra vântului. Uitaţi-vă la nisipurile moarte din pustiuri, la trupul mort al copiilor: nemurirea nu trece pe aici, se opreşte şi ocoleşte.”(p.137-138).
La mulţi ani după un fel de revoluţie, după iubiri, copii, despărţiri, cărţi – ca să parafrazez începutul ultimului paragraf al cărţii – nu mai ştiu ce să zic… Cartea e ca înainte, o mai iubesc, dar nu ştiu dacă până la moarte… Nemurirea ocoleşte şi unele cărţi.
Editura: Univers
Colecția: Globus
Traducere din limba franceză: Alexandra Emilian
Anul apariției: 1987
