Ce au în comun Miklós Bács, „Narcissus and Goldmund”, copiii și emoțiile? Ei bine, un nume: Rareș Florin Stoica. Despre toate acestea și despre multe, multe altele am vorbit într-o după-amiază de iunie, pe o terasă mai mult decât primitoare. Am vorbit mult, despre multe, am întrerupt interviul pentru a gusta o delicioasă prăjitură cu multă nucă, l-am reluat și tot așa. Cred că este primul interviu care pentru mine s-a transformat într-o adevărată evadare din cotidian. De altfel, cu Rareș nici nu se poate altfel; e foarte cald, e inuman de uman, dacă mi-e permisă licența, e rafinat în gusturi și, ceea ce primează înainte de toate, e educat.
Știam despre actori că sunt speciali prin însăși natura artei pe care o slujesc, dar astăzi m-am convins că specialul acesta e dat de o sumă de date, atât personale, cât și profesionale. Combinația dintre cele două devine astfel unică. Vă invit să-l vedeți pe Rareș Florin Stoica jucând. Iar dacă interviul vă va provoca să mergeți la teatru, m-aș bucura (și) mai mult.
Te-am văzut în stagiunea teatrală care e pe sfârșite în două roluri, la Teatrul Mic. Două roluri de amploare, cu multe replici, dificile sau nu de abordat (asta urmează să aflăm). Cum e să faci parte din trupa de actori a Teatrului Mic?
Cea mai frumoasă șansă pe care mi-a oferit-o cineva până acum. Și o să vreau să mulțumesc domnului director și profesor Gelu Colceag pentru că mi-a oferit șansa asta; mă aflam într-un moment de cumpănă; pentru că șase luni, nu, trei luni de zile n-am făcut nimic și mă aflam într-o stare foarte anxioasă și am primit un telefon de la cineva de la Teatrul Mic, am discutat mai multe lucruri și mi s-a oferit șansa. Am dat casting pentru rolul lui Moritz, cu Vlad Cristache. Și lui i s-a părut că sunt potrivit.
Dar chiar ești potrivit!
Probabil, probabil că sunt! Îl iubesc foarte mult și pe Moritz.
E un rol destul de ofertant. Mai ales că jucați contre emploi mai toți cei din distribuție.
Da, chiar este. Și am încercat să-i fac o construcție de rol, pentru că, din punctul meu de vedere e un personaj cu multe probleme, care are foarte multe frustrări. E genul de personaj pe care nu-l înțelege oricine. Nu știu, probabil că, fiind spectator, va fi foarte greu să pătrunzi în adâncime și să-ți dai seama, de fapt, că și în ziua de azi sunt elevi extrem de ridicați din punct de vedere spiritual, sunt foarte profunzi și pe care profesorii nu-i înțeleg.
În general, în România, nu există o educație în acest sens, nu există o preocupare pentru înțelegerea cu adevărat a problemelor adolescentului. Se merge pe ideea că le rezolvă natura și nu este așa.
Nu, nu le rezolvă natura. Eu lucrez foarte mult cu copiii, am o grupă de copii (47 de copii sunt) la Școala Nr. 117; lucrez acolo împreună cu colegul și prietenul meu, Dragoș N. Savu, care e minunat și fără el n-aș face față. Ne completăm atât de bine și el e atât de sensibil și scrie niște texte minunate. Am avut de curând spectacol cu copiii la Teatrul Național și o să mai avem în septembrie, când vă invit să-i vedeți.
O să vin cu siguranță! Și munca aceasta cu copiii te-a făcut să-l înțelegi mai bine pe Moritz?
M-a ajutat să mă înțeleg mai bine pe mine, în general. Și viața, ca atare. Și mă bucur (foarte mult) că prin exercițiile pe care le-am făcut cu acești elevi am primit foarte mult, dar am și obținut niște rezultate fantastice. Și părinții vin și ne spun că au crescut copiii lor și că sunt mult mai înțelegători și mult mai echilibrați, armonioși sunt oricum.
Scriam în cronica la „Deșteptarea primăverii”: Moritz Stiefel – Rareș Florin Stoica și-a construit personajul foarte bine, de la prima replică/mișcare în scenă și până la scena finală, când devine un înger între două lumi (la scena asta chiar și-a dat măsura talentului). Am văzut ambele distribuții și fără să fiu măgulitoare, cea în care joci tu mi-a rămas mai aproape de suflet. Cum e să joci un personaj care se consumă până dincolo de trecerea graniței dintre aici și acolo?
Foarte profundă întrebarea! A fost foarte dificil să lucrez la Moritz [aproape instantaneu, Rareș se emoționează și îl văd dintr-odată cu lacrimi în ochi]. Am fost prins într-o capcană la un moment dat, capcana aia care te inhibă ca actor: îți zici că nu mai înțelegi nimic, că asta e limita ta și cu asta gata, până aici ai putut. Și atunci te duci acasă, bei un pahar un vin și te duci să te culci… pentru că am avut șansa să am o bunică extraordinară, care m-a învățat că dacă ai o problemă, cel mai bine ar fi să te duci la culcare, sigur problema aceea se rezolvă până te trezești; tu acum, la momentul acesta, nu poți face nimic, problemele ne sunt date, de fapt nu sunt probleme, sunt situații pe care trebuie să le rezolvi în viața asta. Și, într-adevăr, așa e. Și așa a fost și cu rolul lui Moritz. A fost foarte greu să înțeleg cum e cu aici și dincolo; cum îmi imaginez eu lumea de dincolo și atunci, la acel moment, poate că am avut norocul să înțeleg; pe mine mă fascinează foarte mult relația cu persoanele care trec în cealaltă parte. Pentru că, cu siguranță, primești un ajutor mult mai mare și mai prezent de la ei când sunt dincolo decât atunci când sunt lângă tine. Și poate că și înțelegerea ta e alta.
Și clar că a existat riscul ca personajul să te domine.
O, da. M-a dominat! Și l-am lăsat să mă pătrundă, să mă conducă! Total! Total!
E o soluție.
Până la vârsta mea nu am foarte multă experiență, dar cred că am cât trebuie și simt că pot să ajung undeva unde aș putea să-mi exprim paleta asta de cunoaștere și Moritz a fost primul personaj pe care l-am făcut fără să am gânduri parazitare în timpul spectacolului; pur și simplu nu mi-am spus niciodată în timpul jocului „Nu e bine ce-ai făcut aici, Moritz nu gândește așa!”.
Cred că aici e și meritul lui Vlad Cristache.
Cu siguranță! Vlad e unul dintre regizorii cei mai frumoși și mai talentați cu care am lucrat.
Pentru cine nu știe, „Deșteptarea primăverii” e un spectacol cu muzică live (cei din trupa Firma sunt excepționali!). Tu, ca actor, care trebuie să joci având o trupă rock în scenă, trebuie să-ți accentuezi charisma, astfel încât centrul atenției să nu cadă (exclusiv) pe trupă. E unul dintre pericole. Cum ați reușit voi, cei din distribuția piesei, să surmontați această piedică?
Nu pot să spun, personal, că am avut foarte multe impedimente. Știam sigur că o trupă live și, în general muzica, ajunge mult mai repede la subconștientul omului. Și atunci energia pe care ei o transmiteau noi, ca actori, dacă nu ajungeam să prindem exact ultima rămășiță din terminarea cântecului lor și aceeași energie, ne pierdeam; ne mânca energetic vorbind, nu mai existam.
Asta înseamnă că ați lucrat mult pe coordonare.
Da, am lucrat foarte mult pe coordonare. Și, mă rog, poate că am avut și șansa să termin la Miklós Bács, la Cluj-Napoca [Miklós Bács este profesor universitar la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj], și asta contează foarte mult, pentru că de la el am învățat că totul e kinestezie în jurul nostru și atunci trebuie să înveți și să știi să preiei totul din jurul nostru. Ei sunt pilonii mei în piesă și mă sprijin pe ei (Firma și colegii de trupă, deopotrivă). Și să nu o uit pe Teodora Petre, cea care a făcut asistența de regie la Deșteptarea primăverii, unul dintre oamenii care m-au sprijinit pe mine foarte mult în momentele acelea în care n-am mai avut avânt să pornesc, ea a fost cea care mi-a dat încredere.
Uite, apropo de Deșteptarea României….[și am început amândoi să râdem]
O, Doamne ajută, unde n-ar da să fie așa!
… relaționezi mai bine cu ei (actorii) sau cu ele (actrițele)? Contează?
Eu sunt destul de flexibil ca actor; nu mă laud, dar de multe ori trebuie să conștientizezi niște lucruri, ca să te poți duce pe tine și mai departe. Inima noastră pompează sânge; starea pe care o ai tu o pompează și inima ta, prin această vibrație. Când intri într-un loc, sunt persoane atât de puternice (cum suntem și noi, probabil) care emit energii pozitive și oamenii simt asta.
Există lider al unei distribuții, putem vorbi la vreunul din spectacolele menționate de așa ceva?
Nu cred că e vorba de un lider al distribuției; fiecare dintre noi ne-am făcut treaba și nu ne-am băgat în bucătăria celuilalt. Doar dacă a fost ceva flagrant. Eu mă bucur când vine cineva, cum e Teodora, și-ți spune: „Vezi, încearcă ca aici să faci un pic altfel!”. De fapt, probează, nu încearcă. Încearcă e, de fapt, în cerc! În maghiară se zice probo. Maghiarii nu fac repetiții, ei probează. Și eu folosesc termenul ăsta.
E ca și cum ai proba o haină și o ajustezi până când îți cade perfect. Cred că așa ar trebui văzută repetiția la un spectacol. Pentru că și emoțiile se schimbă de la o reprezentație la alta.
Acumulezi și din momentul când ai găsit ceva încerci să fructifici și să mergi mai departe, mai sus.
Am primit de multe ori întrebarea „de ce mergi să vezi un spectacol de trei-patru ori?”.
Exact din acest considerent: pentru că în momentul în care te duci și tu, spectator, ești altul, și actorul este altul decât cel de data trecută. Totul e „aici și acum”.
În „Karamazovii” îl joci pe Alioșa, un personaj mai mult decât ofertant. După părerea mea, e unul dintre acele roluri cu ajutorul căruia tu, ca actor, crești, înveți enorm de multe despre tine și despre ceilalți, în aceeași măsură. Care ți-au fost dificultățile în construcția rolului (chiar, rolul se construiește sau te construiește?).
Alioșa m-a construit el pe mine. Asta e clar. Lucrul la acest spectacol a fost atât de profund și atât de răvășitor! Am avut foarte multe greutăți, foarte multe coșmaruri, ore nedormite, m-am consumat foarte mult, am primit din mai multe părți (de dincolo) foarte multe semnale, mai plăcute, mai puțin plăcute. Am fost supus, mă rog, nu știu dacă poate cineva să înțeleagă. Eu habar n-am, nu pot să înțeleg. Probabil că energia cuvântului dostoievskian e foarte importantă, profundă și periculoasă, dar e o energie care oferă o anumită înțelepciune.
Deschide niște căi.
Oferă o anumită înțelepciune și o anumită dorință, poate chiar (și) sexuală. Și mai multe lucruri care depind de tine; ești față-în-față cu niște lucruri pe care le dorești, [Dostoievski] te pune față-în-față cu orgoliul tău pe care, da, trebuie să-l dai la o parte de foarte multe ori; ego-ul tău – suntem actori și noi, în general, avem senzația că suntem cei mai importanți piloni ai acestei lumi și nu-i deloc așa, nu-i deloc așa. Dacă nu ajungem să înțelegem asta ne pierdem în meserie foarte mult și deja am pățit-o de multe ori; când am primit foarte multe confirmări, nominalizare la Premiile UNITER ș.a.m.d. și nu mi-au făcut bine. Eu nu aveam încă înțelegerea să rămân echilibrat și armonios eu cu mine însumi și să pot să mă desfășor. Dar am învățat să nu mi se mai urce nimic la cap.
Cum a fost să faci parte din decorul postindustrial al Karamazovilor? Pentru că ai avut momente când chiar erai de acolo, din decor, erai de când lumea și pământul.
O, da. Am reușit cu ajutorul învățămintelor pe care le-am primit; e foarte important să lucrezi cu decorul; nu există foarte multă recuzită în acest spectacol și nu ai, efectiv, de ce să te agăți și atunci am luat contact cu el. L-am pipăit, l-am făcut să fie al meu, l-am făcut să fie parte din lumea lui Alioșa și probabil de asta mi-ați și pus întrebarea asta, pentru că i-am înțeles foarte bine rostul.
A cui a fost ideea cu scena dervișului? Cred că e unul dintre momentele cheie ale spectacolului și care lasă loc multor interpretări, în chei diferite.
A Nonei [Ciobanu]. Nona are o mare, o mare răspundere pentru mine la acest moment. Am participat la un workshop făcut de Aziz, un turc, trei zile a durat workshopul. La un moment dat ne-am rotit trei ore în continuu. Trei ore, fără pauză nici măcar un minut. Cel puțin eu, nu m-am oprit deloc. De ce? Pentru că, se spune și am simțit chiar, că am intrat într-o călătorie (journey), în momentul acela – oricine poate să se învârtă, și copiii când sunt mici se învârt, și animalele o fac) – blurul acela specific pe care îl observă creierul și cu care acesta trebuie să se obișnuiască e momentul când ai o comunicare cu tine însuți, o comunicare mult mai profundă decât ai putea să ai vreodată, foarte fixă și foarte concretă, cum e engleza. „Nu trebuie să amețești acum, în momentul acesta, obișnuiește-te ca el (blurul) să facă parte din lumea ta” – îți tot spui lucrurile astea și ajungi să faci tot felul de mișcări, să te rotești fără să ai amețeli și stări de greață, creierul secretă endorfină în momentul respectiv și conexiunea cu Dumnezeu devine una cu mult mai profundă decât ai avut vreodată.
Ai acceptat din primul moment propunerea Nonei Ciobanu, să faci acest moment?
Da, da, din primul moment.
Arta dansului, arta cântului, arta actorului. Și ar mai fi… Crezi că e vorba de artă? Sau doar de profesionalism? Sau de ambele?
Vorbim despre ambele. Din punctul meu de vedere, și cred că așa e, niciodată nu poți să faci artă dacă nu suferi. Arta vine dintr-o suferință profundă și foarte mare. Eu am așa o sensibilitate acută, profundă, cu care am venit pe lumea asta; nu e o chestie pe care am căutat-o, au fost tot felul de situații pe lumea asta când n-am știut să mă controlez; e ceva mult mai profund; e ceva din altă parte și faptul că ești așa sensibil și poți să forezi așa în mijlocul sufletului să găsești niște resurse atât de puternice și atât de răvășitoare și atât de grele… câteodată nu le poți face față, închizi ochii și te întrebi de unde și pentru ce. De ce plâng eu pentru omul respectiv, de ce plâng eu, cum pot eu să-l curăț pe celălalt și ajungi astfel să înțelegi niște sensuri foarte profunde, care nu se pot explica în cuvinte. E vorba de simțământ. Ca să poți să faci artă trebuie să simți, n-ai cum altfel. N-ai cum să ai inteligență matematică și să faci artă. Poți, probabil, [tehnic vorbind]dar tot trebuie să simți, să duci această inteligență înspre inteligența emoțională pe care mulți dintre noi o avem, dar nu știm.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a înzestrat cu această inteligență și m-a lăsat să mă folosesc de ea.
Lumea iese din sală și rămâne cu memoria rolului jucat de Rareș Florin Stoica?
Primesc foarte multe mesaje frumoase pe facebook, de la oameni pe care eu nu-i cunosc, oameni care, de multe ori, sunt răvășiți. Mai mult de „Mulțumesc din inimă!” nici nu știu ce să le răspund, pentru că-i atât de complicat, fiecare dintre noi avem probleme (cum spuneam) și nu știi ce l-a impresionat pe omul respectiv; mi-ar fi plăcut să fac psihologie, probabil că și sunt un psiholog pentru multe persoane din jurul meu și mi-ar plăcea să intru mai mult în relație, numai că e o limită despre care n-am învățat încă foarte multe. De multe ori m-am dus eu spre anumite persoane și mi-a fost foarte greu să mă desprind de acolo pentru că am fost foarte acaparat de prezența lor.
Tu când studiezi rolul bănuiesc că te uiți și la cum au construit antecesorii tăi acest rol.
Cu siguranță!
Și ai primit vreodată replici de genul „Ai jucat rolul mai bine decât X!”?
Și dacă s-ar întâmpla asta (și, probabil, că mi s-a întâmplat de câteva ori) am preferat să nu ascult. Niciodată nu știi ce informații preia creierul și cât de înaripat să fii după! Prefer să rămân cu minte!
Și la „Deșteptarea primăverii”, și în „Karamazovii” joci alături de nume mari ale scenei: Gheorghe Visu, Marian Râlea, Cristi Iacob și mai sunt multe nume. Tu crezi în separarea actorilor pe generații? Crezi că faci parte dintr-o nouă generație de actori ai teatrului românesc?
Nu, m-a luat cu emoții și mi s-a făcut pielea de găină în momentul când m-ați întrebat! Nu! Și-mi vine să și plâng! Îi iubesc extrem de mult! Sunt oamenii de la care noi încă avem șansa să învățăm foarte mult și avem foarte multe de învățat de la ei. Sunt actori cu experiență; dacă tu, ca persoană știi să interacționezi cu ei … până acum n-am avut nicio dificultate de relaționare cu ei. Nu ai de ce să te gândești la ideea că faci parte dintr-o anumită generație.
Știu că la premiera Karamazovilor l-ați avut în primul rând pe Alexandru Repan. Cum e să joci știind că ai în public un mare, mare actor, care a jucat și el în aceeași piesă, dar în anii 80?
Eu m-am controlat foarte mult. Cred că l-am văzut încă de la a doua scenă și m-am controlat foarte mult pentru că am avut o destabilizare emoțională în momentul respectiv. Dar nu am avut timp să mă gândesc și asta m-a salvat. Mintea e atât de educată și atât de rafinată, încât îți trec prin cap cel puțin o mie de gânduri, o mie de variante, de strategii și de posibilități ca tu să ieși repede din momentul acela, astfel încât tu să-ți pui vălul acela frumos al teatrului.
Teatru de repertoriu sau teatru de proiect? Ce ți se potrivește? Care formulă crezi că e mai potrivită pentru scena românească actuală?
Cred că ambele formule sunt potrivite. România are nevoie are nevoie de mai multă empatie, are mai multă nevoie de reîntoarcerea la perioada interbelică. Am studiat puțin și cred că a fost una dintre cele mai frumoase perioade prin care a trecut România, perioadă în care, emoțional vorbind, se întâlneau Rosetti cu Ghica și se luau hotărâri inovative, se întâmplau niște lucruri extraordinare și astăzi, pentru că suntem atât de preocupați de nimicuri, n-are nicio substanță nimic. Eu am un jurnal unde îmi completez stările emoționale prin care am trecut în fiecare zi.
Acestea ți se par a fi cele mai importante achiziții…
Nimic nu mi se pare a fi mai important, dacă mă întrebați pe mine și am 27 de ani, fac 28 de ani; nu mai vreau să trec prin lucruri care nu mă emoționează sau întâlniri și persoane care nu mă emoționează.
Cum faci selecția? Cum refuzi să te mai întâlnești cu astfel de situații sau astfel de oameni, care nu te emoționează?
E un dar, cred; îmi dau seama imediat dacă e locul meu acolo sau nu. Tot bunica mea mi-a spus: dacă nu-i locul tău acolo sau dacă cineva ți-a rănit emoția, nu sentimentul, care e cu totul altceva, atunci ia-ți ghiozdanul și pleacă, nu e locul tău acolo. Foarte târziu am înțeles asta. Am avut o bunică care m-a învățat foarte multe lucruri. Și dans m-a învățat.
Asta apropo de scena dervișului.
Să știți că are o legătură foarte mare cu „învârtita” (nota bene: Rareș e din Sibiu și învârtita e un dans popular specific locului). Bunica m-a crescut, a stat cu mine tot timpul, mi-a dat de mâncare și m-a iubit extrem de mult.
Cum e să lucrezi cu copiii? Și ce te face să-ți îndrepți spre ei mare parte din talentul tău; mi se pare una dintre cele mai bune dovezi de generozitate să oferi din preaplinul și din timpul tău celor care vor să înțeleagă teatrul ca artă și jocul actorilor.
E foarte dificil din cauza programului meu; am mare, mare noroc cu Dragoș, pentru că el merge la fiecare curs și are grijă de ei și-i îndrumă la fel de bine cum o fac și eu. De multe ori n-am putut să ajung, dar de câte ori a fost nevoie am ajuns, pentru că așa-i construită lumea asta a noastră. Mă bucur că am șansa să le ofer toată dragostea mea și tot ce n-am primit eu când am fost de vârsta lor. Tot ce simțeam că aveam nevoie – și simțeam că am nevoie de foarte multe lucruri, în primul rând de afecțiune; aveam nevoie de o îmbrățișare, de exemplu. De multe ori, un copil care e timorat, care nu știe să se exprime, care nu știe ce înseamnă imaginația reușește să se exprime doar pentru că a avut parte de o îmbrățișare la momentul potrivit, îmbrățișare care face cât o mie de cuvinte.
Ce-ți place să fii mai mult: actor de film sau de actor de teatru? Chiar, îți place să joci în filme?
Joc acum într-un film regizat de domnul Nicolae Mărgineanu. Sunt un călugăr care se sinucide de data asta, o să-l duc până la capăt. Sunt tehnici total diferite, cât dozezi, cât construiești, cum construiești și probabil că e mult mai multă rigoare la un film.
Unde te mai pot vedea spectatorii? Ce ne pregătești pentru stagiunea din toamnă?
Săptămâna viitoare, pe 23 iunie, am un spectacol în cadrul NottDependent – primul festival de teatru independent organizat de un teatru de stat din București, e vorba despre Teatrul Nottara; spectacolul se numește Cockoşi de Mike Bartlett și este în regia lui Horia Suru. Pe de altă parte, Teatrul Mic e locul unde mă simt foarte bine primit. Din toamnă joc în Karamazovii, în Deșteptarea primăverii, Apa vie, următoarea premieră – un spectacol conceptual făcut de Ștefan Lupu – și în Romeo și Julieta unde-l joc pe părintele Lorenzo.
