„Nu există un public mai tranșant, mai subiectiv și mai pasionat ca cel de operă.” (Luminița Arvunescu în dialog cu Nona Rapotan)

Vineri, 31 martie 2017, de la ora 18:00, iubitorii şi cunoscătorii în devenire ai muzicii clasice sunt aşteptaţi la Muzeul Colecțiilor de Artă pentru o nouă ediţie a seratelor muzicale OPERA FANtastica, inițiate și moderate de Luminița Arvunescu în colaborare cu „Asociaţia pentru Muzică, Artă şi Cultură”. Invitata acestei serate – găzduite în premieră de Muzeul Colecţiilor de Artă este soprana Laura TĂTULESCU – una dintre cele mai reprezentative artiste din Noua Generaţie de Artişti Lirici formaţi în România, fostă membră a prestigioaselor Ansambluri de Solişti ai Operelor de Stat din Viena şi Munchen – cu care Luminiţa Arvunescu va dialoga, ca de obicei, atât pe teme de biografie personală, cât şi pe teme muzicale; o artistă, cu o splendidă carieră internaţională – despre care, ştim din păcate, foarte puţine – şi care va susţine o serie de momente muzicale inedite, cu concursul pianistei Luminiţa BERARIU.

Ca preambul al acestei ediții din seria seratelor muzicale OPERA FANtastica m-am gândit la un interviu cu realizatoarea acestor inedite serate, Luminița Arvunescu, cea care se ocupă de emisiunile dedicate operei de peste 20 de ani și pe care o puteți asculta în fiecare săptămână la Radio România Muzical.

Trebuie să-i mulțumesc și lui Mihai Stan de la Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură, omul care are ca principală grijă bunul mers al proiectului și fără de care aproprierea mea de Luminița Arvunescu n-ar fi devenit posibilă.

Ce înseamnă „profesionist” pt tine? Când devine cineva cu adevărat profesionist? Întreb pentru că în aria mea de „profesioniști” intră extrem de puțini oameni, indiferent de domeniul de activitate căruia îi aparțin.

Pentru mine, „a fi profesionist” este egal cu „a fi reprezentativ” pentru un anumit domeniu sau instituție. Astfel încât, oricui ar avea nevoie de o opinie din acel domeniu / instituție, să-i fie indicată, fără nici o ezitare, persoana ta. Înseamnă a avea competență, o înaltă calificare, dar și reputația de a fi cel mai bun. De fapt, reputația cred că este cea care face diferența între un individ „performant” și unul „profi”. Iar aceasta se câștigă în timp, nu doar cu aptitudini și competențe, ci și cu atitudini comportamentale și comunicative de excepție… poate, se și construiește. În orice caz, sunt sigură că reputația hotărăște cine este, în cele din urmă, un profesionist adevărat.

Dacă vrei un exemplu de profesionist – în opinia mea, am să-l numesc pentru domeniul spațiului cosmic pe Dumitru Prunariu: primul la care eu-una aș căuta răspunsuri, dacă ar fi să zbor cândva în Cosmos. Și, sunt sigură, nu numai eu! Asta nu înseamnă că, același domeniu nu are încă mulți, alți ingineri performanți în țara noastră. Dar, Prunariu este „profesionistul” unanim acceptat datorită reputației sale. Și eu, ca ne-specialist, mă voi îndrepta spre el.

Când devine cineva cu adevărat profesionist – din punctul meu de vedere?

Când atinge un nivel de competență pe care nimeni nu i-o mai contestă ci, dimpotrivă, la care toți apelează, mai devreme sau mai târziu. Când ajunge să-și impresioneze, mai ales, colegii. Și le câștigă respectul. Când individul – performant, altfel! – a înțeles că nu orice efort personal – oricât de constant și concentrat ar fi acesta! – îi garantează ieșirea din anonimat, ci efortul cheltuit pe lucruri semnificative. Cu importanță pe termen lung. Efortul susținut cu inteligență, tenacitate dar, mai ales, cu clarviziune: acela care dezvoltă, aduce ceva nou sau face lumină într-un anumit domeniu. Cu alte cuvinte, adevărații profesioniști sunt cei pe care putem să-i numim, fiecare dintre noi, fără să lucrăm în domeniul respectiv. Acad. Irinel Popescu, de pildă, în domeniul transplantului hepatic. Sau, acad. Dimitrie Vatamaniuc pentru poezia eminesciană: un om de o modestie, Doamne, cu totul ieșită din comun. (Și, probabil că modestia, generozitatea, vocația sacrificiului de sine, fac parte din pachetul de trăsături care definesc, de asemeni, un profesionist adevărat).

Sunt de acord: nu sunt mulți! Dar, cred că puțini au fost întotdeauna. Și, cu atât mai valoroși. Așa că îți mărturisesc, când întâlnesc un profesionist, din orice domeniu, fac tot posibilul să păstrez conexiunea cu el. Și mă consider un om norocos…

Cum se împacă ideea de rigoare, de meticulozitate cu cea de spontaneitate, de reactivitate, ambele atât de necesare unui om de radio, dar, în aceeași măsură, și unui artist?

Se împacă. Trebuie! Oricum de proporția în care trebuie ele să coexiste – fie într-un act artistic, fie într-un demers radiofonic, fie… cu orice altă situație – ne preocupăm, asiduu, majoritatea dintre noi și, cine n-o face, greșește. Mizând însă numai pe spontaneitatea de moment, riști să pari un diletant, chiar și în domeniul artistic. Iar dacă, pe de altă parte, îți planifici totul în cele mai mici detalii fără să lași emoțiilor tale libertatea de a se exprima, vei fi considerat, cel mult, „premiantul clasei”; dar, nicidecum, un artist sau un profesionist adevărat.

Ca realizator de emisiuni live la radio, caut de vreo 20 de ani acea sectio aurea dintre rigoare și spontaneitate, dintre experiența – cu iz de rutină – și nevoia mea de a munci creativ. Și, nu pot susține că am găsit-o încă. Pot doar să spun că mi-am făcut un obicei care îmi dă sentimentul că știu în fiecare secundă ce am de spus la microfon – ceea ce este minunat de liniștitor! – și, în același timp, îi minte frumos pe cei care ascultă, făcându-mă să par spontaneitatea în persoană. Iar obiceiul la care mă refer, este acela de a-mi trece pe hârtie orice idee îmi umblă prin cap. Fără formulări ample. Uneori, notând un singur cuvânt sau un simplu semn de întrebare. Îmi aștern toate ideile de dialog pe hârtie, chiar și-n emisie, în timpul dialogului… pentru că scriind, eu așa îmi rezolv nevoia de rigoare în privința unei comunicări verbale, pe care altfel, nu știu dacă aș putea s-o stăpânesc.

Dialoghezi cu artiștii scenei lirice, de ani și ani de zile: ce primești de la ei, în mod constant, ce le dai în schimb?

Am primit constant, lecții: lecții de muzică, de tehnică vocală, lecții de comportament, lecții de viață. Am învățat enorm de la ei. Ce le dau în schimb?…

Îmi place să-i văd plecând din studio, fericiți. Sau să-i aud exprimându-și regretul că emisiunea s-a sfârșit. Și, nu mai spun, ce flatată mă simt când un anume invitat declară că a acceptat să vină, pentru întâia oară într-un studio Radio România, de dragul meu. Iartă-mi lipsa de modestie, dar au fost mulți cei care s-au exprimat în acest fel: începând cu Virginia Zeani și continuând cu Luciana Serra, Eugenia Moldoveanu, Nelly Miricioiu, Marina Krilovici, Anita Hartig, Elena Moșuc, Ioan Holender și George Petean – mai de curând. Fostul director al Operei de Stat vieneze și Directorul Artistic al Festivalelor „Enescu” până acum 2 ani – Ioan Holender, mi-a făcut de fapt, și cel mai frumos compliment de când fac radiofonie: declarând, „în direct“ și neîntrebat, că Radiodifuziunea Austriacă nu are o emisiune muzicală de calitatea „Serii de operă”. Era să leșin de plăcere. Cum să uit?

Știu că ai relații profesionale de lungă durată cu mare parte din marii artiști ai scenei lirice românești (și nu doar românești). Multe dintre aceste relații au devenit și personale, fără a impieta calității muncii de om de radio. Cum îi (re)găsești pe oamenii aceștia și dincolo de scenă?

Calzi, modești, generoși, foarte loiali atunci când le câștigi prietenia. M-a surprins – total! – de pildă, doamna Zeani în 2011, când a venit la București. Ne cunoscusem la telefon, cu prilejul serialului de emisiuni „Virgina Zeani: Tribut lui Puccini – 150“ pe care îl realizasem în dialog cu dânsa în 2008, e adevărat că eu insistasem să revină în România obligându-mă să mă ocup de organizarea tuturor evenimentelor construite în jurul revenirii sale, în fine, am convins-o discutând punct cu punct evenimentele la care urma să ia parte și, bineînțeles, singura mea pretenție fusese un dialog live la Radio, în exclusivitate. Ceea ce acceptase. Firește! Dar, după un drum de aproape 24 de ore din Statele Unite și 2 nopți nedormite la vârsta sa, cine își mai putea imagina că această mare, extraordinară artistă va mai face efortul să vină – direct de la aeroport! – la emisiunea mea? Și totuși, a venit. Pentru simplul motiv că-mi promisese. Ba, mai mult: a ținut să-mi cunoască și familia, a venit la mine acasă, am avut discuțiile noastre „de taină“ oferindu-mi niște amintiri, pentru care n-am să-i pot mulțumi îndeajuns, niciodată…

Cu Nelly Miricioiu, de asemeni am construit o relație de prietenie, unică. Nelly Miricioiu a fost artista cu care am început proiectul Opera FANtastica, fix acum 1 an. Cine ar fi crezut însă că se va gândi să-mi facă o surpriză atât de frumoasă, în decembrie, venind cu 2 zile mai devreme la București, numai pentru a-mi fi alături la un alt eveniment din seria Opera FANTastica? Să-mi dea…curaj. Abia ajunsese la Londra, acasă, după un alt voiaj. Și-a schimbat valiza și, a doua zi, a plecat spre București.

Foto: Aurel Vârlan

Așa sunt artiștii mari: generoși, loiali, uriași – până și prin cel mai mic gest; iar eu mă simt într-adevăr binecuvântată de faptul că le pot sta în preajmă.

Care ar fi calitățile care transformă un profesionist într-o cu adevărat mare valoare a scenei lirice? Ce n-ar trebui să-i lipsească acestuia?

O, la întrebarea asta, cred că am să-ți răspund citând-o pe Angela Gheorghiu: „focul sacru“ nu trebuie să lipsească artistului liric și, de altfel, niciunui artist. Fără acel „foc sacru“, nimeni nu a reușit să intre până acum, nici în istorie și nici în memoria publicului liricofil, indiferent cât de mult a muncit, cât de talentat a fost și câte conjuncturi favorabile a avut în viață. Da, „focul sacru” – din ce în ce mai rar întâlnit la cântăreții Prezentului nostru. Nu mă întreba de ce. Focul sacru plus, o voce specială: cu un timbru recognoscibil, plin de armonice, cu o întindere mare, flexibilă și rezonantă, dublate de o personalitate puternică pe scenă, ca și în viața de zi cu zi.

Foto: Simona Matei

Cheia succesului unui artist liric este dată de talent aflat într-o combinație unică pentru fiecare în parte cu munca. Nu există două răspunsuri identice în acest sens: cât talent – câtă muncă. Cert e că prezența ambelor este necesară. Ai întâlnit, de-a lungul celor peste 20 de ani de radio, artiști lirici care și-au pierdut vocația pentru că n-au muncit susținut? Și, reversul: există personalități care au „crescut” frumos în timp?

Cântăreți care să-și fi pierdut vocația din cauza lenii, nu am întâlnit. Am întâlnit însă cântăreți decepționați. Nemulțumiți de viața lor artistică. Artiști blazați și ajunși într-o formă vocală deplorabilă, deoarece – la un moment dat – au făcut alegeri repertoriale proaste sau au dat peste profesori incompetenți. Nu numai la noi în țară dar, mai ales aici. Artiști distruși de impresari lacomi sau de faptul că nu au unde să cânte… Pentru că, de fapt, cheia succesului nu constă numai în muncă și talent, ci și în oportunitățile oferite de viață, ca de pildă, șansa de a fi remarcat la o vârstă tânără, șansa de a lucra într-un teatru / colectiv bun, șansa de a primi sfaturile potrivite la vremea când ai nevoie de ele… Sau, poți să fii distrus, de un aparat vocal foarte sensibil, bolnav: cazul tenorului Rolando Villazon. Căci vocea, se știe: este cel mai complicat și sensibil instrument. Trădează orice nesiguranță. Imediat! Și orice vulnerabilitate fizică sau emoțională.

Pot însă să afirm cu tărie, că numărul artiștilor pe care i-am văzut dezvoltându-se, „crescând” frumos, este cu mult mai mare decât cel al… rataților – să spunem. Din fericire! Și, uite un exemplu de artist de calitate și de mare viitor, care a crescut de la un rol la altul și, cu fiecare spectacol: Anita Hartig. Pe care am revăzut-o la București în ianuarie cu rolul Mimi din opera „Boema”, un rol pe care-l cântă de vreo 7 ani de zile, peste tot în lume și în care, eu însămi am urmărit-o de vreo 4 ori, inclusiv la New York. Anita Hartig care, cel puțin pentru mine, a atins însă Absolutul în interpretarea rolului Mimi, pe 28 ianuarie. Culmea, la București.

Publicul de operă este un public special. Este sau nu este așa?

Este! Nu există un public mai tranșant, mai subiectiv și mai pasionat ca cel de operă. Și, în același timp, mai fidel. Mă confrunt și eu cu subiectivitatea și intoleranța acestui public, de fiecare dată când comentez spectacolele preluate în transmisiune directă. E imposibil să mă declar atunci încântată de vreun artist, fără ca cel puțin o persoană să mă contrazică public; sau, dimpotrivă, să îmi declar dezamăgirea, fără ca fanii respectivului artist să nu-și retragă admirația față de persoana mea. Iubesc însă acest tip de public, pentru fidelitatea lui și, când nu este orbit de sentimente, pentru competența sa.

„OPERA FANtastica” este un proiect foarte drag mie, din cel puțin două motive: întâlnirile au loc în „lumea mare”, adică acolo unde arta lirică se intersectează cu alte demersuri culturale, conexiunea dintre cele două lumi realizându-se firesc; al doilea motiv este dat de faptul că în felul acesta media de vârstă a publicului scade (am văzut în public și multe persoane tinere). Cum ai gândit acest proiect atât de special?

Sincer? L-am gândit întrebându-mă (pe mine!): ce mi-ar plăcea să știu? despre cine? Unde, cum și cu cine mi-ar plăcea să mă întâlnesc ca să vorbesc, despre ce?…

Am pornit-o greșit – nu-i așa? Atâta timp cât eu nu aveam să fiu, nici o secundă parte din publicul Operei FANtastica. Dar, așa am ajuns la formatul dialog + minirecital. Apoi, la hotărârea ca invitații mei să fie, în primul rând acei artiști mari, despre care știm însă foarte puține și pe care, poate, nu i-am ascultat niciodată cântând live: ca soprana britanică de origine română Nelly Miricioiu, la mezzosoprana Roxana Constantinescu (stabilită la Paris) și acum, pe 31 martie, la tânăra soprană româno-americană Laura Tătulescu; la ideea unor întâlniri itinerante în spații neuzitate de operă, ca foaierul Teatrului Național sau Muzeul Colecțiilor de Artă din București, dar compatibile cu muzica și artiștii operei; și, în cele din urmă la titlul acestui proiect: Opera FANtastica – indicând foarte precis faptul că seratele mele se adresează fanilor operei. Și ai văzut în publicul edițiilor de până acum, de la europarlamentari până la mari artiști de operă – ca de pildă, Renate Weber sau soprana Marina Krilovici, de la personalități din lumea mondenă ca Mihaela Tatu la critici muzicali și oameni de televiziune, ca de pildă Costin Popa sau Luminița Constantinescu.

Foto: Aurel Vârlan

Cum gândești întâlnirea dintre invitații tăi și public? Dialogul dintre tine și ei se încheagă firesc și regăsesc de fiecare dată nota aceea de natural, pe care îmi doresc să o regăsesc cât mai des și în alte planuri ale vieții cotidiene.

Cu toată modestia, să știi că îmi doresc să fac din aceste întâlniri, niște întâlniri magice și, dacă se poate, memorabile: întâlniri de la care artiștii-invitați, dar și publicul, să plece cu sufletul în sărbătoare, cu sufletul plin. De aceea, sunt atentă ca invitații mei să fie – nu numai artiști de renume, capabili să susțină un program muzical consistent! – ci și oameni comunicativi, capabili să ne facă întâlnirea plăcută. Nu suport infatuarea! Orgoliul nemăsurat! Atitudinea, în permanentă „poză”! Apreciez naturalețea și mă bucur dacă îmi spui că am reușit să port și un dialog natural cu invitații, de fapt, invitatele de până acum.