Am scris despre ultima carte a lui Florin Irimia, „Misterul mașinuțelor chinezești”. Rămân la ideea că e o carte care te scoate din zona de confort psihic și, după ce veți citi interviul, se pare că până și pe autor l-a scos dintre ale lui oaze de liniște. Cred că e un motiv serios să citiți această carte, pentru că, nu-i așa, nu căutăm doar cărți „ușoare”, cele care nu se provoacă sub nicio formă să reflectăm asupra condiției umane și a tot ceea ce decurge de aici.
Întrebările au venit de la sine, aș fi avut încă multe altele de adresat, dar am convenit cu Florin Irimia să avem o continuare, cât de curând posibil. Pentru că, simt eu, au rămas multe de spus (multe de întrebat, în primul rând).
Precizare: întrebările sunt adresate autorului, dar încă nu mi-e foarte clar dacă nu cumva s-ar potrivi și personajului! 🙂
„Misterul…” este, în fapt, despre misterul copilăriei fiecăruia dintre noi. Dar cum e cu misterul acesta: trebuie conservat, păstrat ca atare, sau pătruns în esența lui pentru o și mai bună înțelegere a șirului de fapte/evenimente care ne-au ajutat să trecem prin copilărie?
Pe vremuri, Roland Barthes spunea că scrisul e un spațiu multidimensional care nu poate fi descifrat, ci doar descâlcit. Poate așa ar trebui să facem și în cazul misterului sau al Misterului…, poate tot ce putem să facem este să descâlcim, nu să descifrăm. Deși nici descâlceala nu e tocmai o misiune ușoară.
Fascinația pentru jucării, pentru oameni și pentru locuri diferite din orașul natal și împrejurimile acestuia ascunde de ochii lumii un nivel profund de introspecție, dar și o nevoie acută de apărare împotriva deselor, prea deselor schimbări ce au survenit în universul copilăriei. E un semnal de alarmă sau o formă de catharsis personal expunerea acestora între coperțile cărții?
Mai bine las psihanaliștii să răspundă la întrebarea asta. Tot ce știu eu este că am vrut să scriu povestirile astea de teamă că, dacă nu le-aș fi scris, multe din amintirile conținute de ele aveau într-o zi să se piardă. Ca și cum într-un oraș s-ar demola mai multe clădiri vechi, dar încă impozante, ca să se construiască ceva insignifiant și lipsit de personalitate în locul lor. Povestirile au început să prindă contur acum 6-7 ani, și în acest timp s-au tot adunat, aproape ca și cum s-ar fi scris singure. Și tot ca și cum ar fi fost mai mult un act de voință din partea lor decât din partea mea, la un moment dat mi-au dat de înțeles că s-au strâns suficiente și că puteam, în sfârșit, să trec la treabă, în sensul de a descâlci, cum spuneam mai înainte, câteva din urzelile țesute acolo.
Divorțul părinților, conviețuirea cu un tată care pare că-și tot reface viața, reîntoarcerea mamei (din păcate, prea târziu pentru copilul ei) par că sunt locuri comune și pentru copiii de astăzi. Întrebarea care-mi tot stăruie în gând este: ajung oare acești „adulți” părinți din întâmplare sau pur și simplu e vorba de o inadaptare, o incapacitate de a-și asuma noile roluri?
Nu sunt eu persoana cea mai nimerită să-ți răspundă la întrebarea asta, dar sunt tentat să cred că să fii părinte nu e pentru toată lumea și, din păcate, cei mai mulți oameni ajung să-și dea seama de asta de-abia după ce au devenit părinți. Ceea ce nu înseamnă neapărat că oamenii aceia vor fi niște părinți răi, ci că le va veni mai greu să fie niște părinți buni. Oricum, să fii părinte nu-i o „meserie” ușoară nici pentru cei cu vocație.
Ți-ai dorit vreodată să te întorci în timp și să refaci cadre din filmul copilăriei? Sau, dimpotrivă, te-ai resemnat, neputința fiind un sentiment cu adevărat copleșitor?
Păi, cartea asta e o succesiune de cadre din acest film, dacă pot spune așa. Nu e tot filmul, și nu e nici singurul fel în care se putea face acest film, dar e o versiune a lui, o versiune distorsionată, evident, plină de „minciuni care spun un adevăr mai profund”, ca să-l citez pe Dr. Ford din „Westworld”, dacă tot am ajuns să vorbim despre filme.
Foto: arhiva personală
Când copiii fac parte din familii destrămate/dezorganizate, ei încearcă să-și găsească modele/mentori oriunde în afara familiei. Tu ți-ai găsit modelul? Dacă da, cum a fost relația cu el?
Nu, culmea e că nu am umblat niciodată după modele sau mentori. Sigur, mi-au plăcut unii oameni mai mult decât alții, i-am admirat pe doi, trei mai mult decât pe ceilalți, m-am recunoscut într-unii și mi-am dorit să fiu ca alții, dar nu cred că am avut propriu-zis un model sau un mentor în viață. Oricum, căutarea unui mentor nu cred că are neapărat de-a face cu tipul de familie din care provii.
Despre nevoia de dragoste: te-ai simțit iubit/ocrotit în copilăria ta? Răzbate dintre rândurile cărții că bunicii sunt cei care au reușit să acopere parțial acest deficit. Am dreptate sau nu?
Cred că m-am simțit iubit și ocrotit și de către părinți, nu numai de bunici. Dacă reiese din carte altceva, e pentru că naratorul nu e autorul de pe copertă, ei seamănă în anumite privințe, dar nu sunt identici, sentimentele și experiențele lor nu sunt chiar aceleași. Altfel spus, cartea e întotdeauna o versiune mai dramatică a vieții. Chiar și atunci când viața e ea însăși suficient de dramatică.
Ce e mai important: cum iubim sau să găsim răspunsuri la întrebarea „de ce iubim”?
Cred că mult mai important este cum iubim, pentru că putem iubi în atâtea feluri încât unele nici nu știu dacă mai au, de fapt, legătură cu iubirea.
Ți-ai regăsit vreodată, cu adevărat tatăl? Dar mama? Ai reușit să reconstruiești acele punți atât de necesare dintre copil și părinții săi, punți care par că se distrug iremediabil odată cu divorțul?
I-am regăsit, dar erau la fel cum îi știam: două cuburi Rubik cărora n-am reușit să le „descâlcesc” niciodată mai mult de o față.
Putea fi scrisă „Misterul…” acum 5 ani, de exemplu? Sau a fost nevoie să vină timpul ei?
Cu siguranță, nu. Cum spuneam, acum 6-7 ani de-abia se înfiripau primele povestiri și habar n-aveam la vremea aceea că se vor aduna într-un volum. Cred, într-adevăr, că fiecare carte are timpul ei, dar, din nou, asta are de-a face mai mult cu ce vrea cartea decât cu ce vrei tu, cel sau cea care o scrie.
Unii autori scriu deseori pentru ei, pentru confortul lor psihic/personal. Alții scriu pentru a-și mulțumi cititorii. „Misterul….” în ce categorie se încadrează?
Ca să fac o glumă, deși nu e chiar glumă, aș spune că am scris cartea în primul rând pentru disconfortul meu psihic, în sensul că fiecare carte pe care am scris-o, cât timp am scris-o, mi-a provocat, fără excepție, un mare disconfort psihic, pe care însă mi-l asum de fiecare dată, ca un fel de preț pe care trebuie să-l plătesc pentru cutezanța asta de a scrie. Ceea ce nu înseamnă că, scriind-o, nu m-am gândit deloc și la cei ce aveau s-o citească. Dacă nu te gândești măcar pentru o clipă la cititori, înseamnă că nu intenționezi să mai publici și atunci faci ce-a făcut Salinger, tragi obloanele și scrii numai pentru singurul cititor pe care nu-l poți suprima, tu însuți.
Sursa foto: Monica Gorie
