„Misterul mașinuțelor chinezești” de Florin Irimia

Pentru generația mea, a celor născuți în anii ´70 ai secolului trecut mașinuțele chinezești erau un adevărat El Dorado; indiferent dacă eram fete sau băieți, cu toții știam cât de neprețuite sunt aceste mașinuțe, ultrasofisticate și ultracolorate pe lângă ceea ce oferea piața locală. Dacă mai aveai și frați în familie, ei da, deja erai centrul universului copilăriei din blocul în care locuiai. Aici am găsit prima atracție, încă din titlu.

Primisem cartea cu vreo două zile în urmă și mă tot gândeam când o să reușesc să-i fac loc în lista de lecturi. Coperta mă atrăgea, titlul deja punea presiune pe capul de lector înrăit (oare cum sună femininul de la lector??). După care primesc un mesaj pe facebook de la un … hai, să nu-i spun ocupația, care mă întreabă fără nicio legătură cu ce discutam dacă îmi place Florin Irimia. Mi-a venit instantaneu replica aceea care nu-mi place deloc și care începe cu „de ce?”. Ei bine, răspunsul e de domeniul fantasticului pentru mine: „N-am citit nimic. Însă ieri am primit ultima lui carte. Și n-am putut să o citesc. Și… vreau să o dau.” Din clipa aceea povestirile au trecut urgent în prim-plan! (inutil să mai insist pe morala întâmplării, oricum darnicul de ocazie n-a înțeles nimic).

M-am regăsit pe străzile din Piatra Neamț, deși n-am locuit acolo decât foarte puțin timp și în niciun caz în anii copilăriei. Dar am regăsit în carte descrise cu o exactitate (aproape) nefirească atmosfera, oamenii și spiritul locului. Nu s-au schimbat prea mult locurile și oamenii din copilăria personajului central din „Misterul mașinuțelor chinezești”, probabil că astăzi sunt mai bătrâni, mai detașați, dar sigur și mai conservatori.

Povestirile au toate un miez dureros, uneori aproape nefiresc de dureros, pentru cel care „trăiește” întâmplările, dar și pentru cel care le citește. În universul copilăriei mele nu au existat copii cu părinți divorțați, doar copii cu un părinte decedat; nu au existat copii crescuți de tată și bunici; oricum, copiii crescuți doar de mamă erau compătimiți din start, etichetați ca fiind „altfel” decât noi, cei normali, compătimiți cu orice prilej și asfixiați de grija partidului pentru binele lor. Așa că-mi imaginez stigmatizarea la care a fost expus în mod constant copilul povestirilor din „Misterul mașinuțelor chinezești”. Aici se vede măiestria scriitorului, pentru că Florin Irimia își duce personajul pe aceeași linie, de la prima povestire și până la ultimele pagini (mai puțin ultimele două dialoguri, veți înțelege când veți citi cartea de ce spun asta). Îi dă viață asemenea unei mame grijulii, atentă la orice mișcare, la orice suflare, la orice semn de boală; numai că în cazul scriitorului, personajul devine pe măsură ce se adaugă rândurile mai bogat în sentimente, emoții, întâmplări, mai plin de experiență (sau nu), mai verosimil. Și toate povestirile ajung să compună tabloul unui copil car-și trăiește drama de a fi altfel decât toți prietenii lui.

„Căzătura în canal a fost prima traumă, cu excepția coșmarului de la mare, pe care îmi amintesc să-o fi suferit. Și nu mi-o amintesc neapărat pentru ce mi s-a întâmplat mie, pentru faptul în sine de a fi căzut și de a fi devenit musafirul nepoftit al tuturor creaturilor din văgăuna de piatră, ci pentru tot ce s-a întâmplat după aceea, ca și cum căzătura ar fi fost semnul prevestitor al tuturor năpastelor ce s-au succedat ulterior. La mai puțin de un an de la ziua aceea de august, Tudorel și Tatiana au fost înștiințați că urmau să fie demolați. Un apartament de cincizeci de metri pătrțai le-a fost pus la dispoziție în locul casei cu grădină din care au fost forțați să se mute. S-a vorbit atunci de un fel de deportare, deși blocul în care aveau să locuiască se afla la doar câteva sute de metri mai încolo. Tudorel nu s-a putut acomoda cu schimbarea și, la puțin timp după ce s-au mutat, s-a îmbolnăvit de cancer. Ultima amintire pe care o am cu el e cum coboară din tren (se întorcea de la Fundeni), slab, tremurând, un schelet învelit într-o pojghiță de carne, gata oricând să se rupă. A murit în 1983.”

Universul copilăriei băiatului înnebunit după mașinuțele chinezești devine universul copilăriei oricărui alt copil din generația acelor ani. Erau anii în care părea că toți copiii trăiam la fel; aveam aceleași drame existențiale, părinții lucrau cu toții la un loc, în aceleași fabrici și uzine (parcă trase și ele la indigo), „la țară” era cam la fel descris, indiferent dacă locul cu pricina era într-un sat de munte, sau aruncat în mijlocul câmpiei. Evoluția copilului din „Misterul mașinuțelor chinezești” are însă parte de mult nefiresc pentru acele vremuri: tatăl incapabil să-și iubească copilul, aflat într-o permanentă schimbare de parteneră (singura, Magda, a rezistat mai bine de 10 ani, restul, erau legături de moment), profesor de limba franceză, extrem de sever atunci când venea vorba de educația copilului său, incapabil și nedoritor de vreo comunicare afectivă cu acesta. Se adaugă la toate acestea lipsa mamei, la propriu, din tot acest univers ce părea compus din cioburi ce nu se potrivesc nicicum. Drumul prin viață al puștiului pare că va fi unul nu tocmai de succes, dar … ultimele povestiri ne aduc în fața ochilor portretul unui tânăr (încă tânăr) capabil să înțeleagă că toate suferințele și toate căutările își au rolul lor; poate că, din acest punct de vedere, este cu mult mai bogat și mai împlinit decât mulți alți prieteni de care tot pomenește, ici și colo. A avut înțelepciunea să aleagă întotdeauna ceea ce i-a fost cu adevărat de folos, inclusiv din durere și suferința atroce de care a tot avut parte. Inclusiv din bătăile luate de la tată (scena cu cea mai cruntă bătaie este atât de bine construită, are atât de multă tensiune în ea, încât lași cartea deoparte, preț de câteva momente, ca să poți respira!) îl ajută să-și aranjeze viața cât mai departe de sursele de posibile suferințe (alege să nu facă copii, printre altele). Dacă iei povestirile separat, pot fi lejer interpretate ca povești terapeutice, mai ales că finalul fiecăreia în parte are o cheie psihanalitică. Dacă alegi integrala povestirilor, atunci ai în fața ochilor un întreg univers, care ți se arată și nu ți se arată; nu e vorba de o simplă citire, de suprafață, la sfârșitul căreia să spui simplu: e povestea oricăruia dintre noi, cei din generația anilor ´70; nu, e ceva mai mult. E vorba de o reinterpretare a propriei copilării, în speranța că vom putea reintra în bula aceea de magie și perfecțiune. Aici aș da un foarte lung citat din „Happy Hippy Power”, dar prefer să citiți singuri povestirea. În schimb, o să mă opresc la un alt citat, din „Am mers la mama acasă”, ca să înțelegeți de ce spun că Florin Irimia este unul dintre cei mai valoroși scriitori ai generației sale (și nu doar al generației):

„Am mers la maică-mea pe jos, cu bicicleta, alergând sau în pas de plimbare. Am mers pe stradă, desculț, pe trotuar, încălțat, am mers pe marginea căii ferate sau chiar cocoțat pe șinele subțiri și lucioase. Am mers pe vreme bună, pe ploaie, pe ninsoare, la ore târzii din noapte sau dis-de-dimineață. Am mers singur și am mers însoțit de oameni și de câini, odată chiar de o pisică. Am mers cu speranță și cu inima frântă, plin de tristețe sau de bucurie, ultra-beat și perfect treaz, mega-obosit și super-odihnit, îndrăgostit până peste urechi sau sastisit de atâta iubire. Am mers ca să pot fuma, ca să pot uita, ca să dorm sau ca să nu adorm, am mers ca să beau, chiar să mă-mbăt, am mers ca să aflu, să învăț, să ascult, să ajut, am mers ca să fiu ajutat. Și am mers ca să sufăr, să fiu alinat, alintat sau doar ca să pot fi lăsat în pace. Am mers sănătos și am mers bolnav. Am mers cu credință și am mers cu îndoială. Am mers fără chef, dar am mers și atunci. Am mers să ascult muzică și să cânt ce ascultam. Indiferent cum am mers și cum o găseam pe maică-mea, singură sau având companie, veselă sau copleșită de demoni, credeam că voi merge acolo mereu, că o voi găsi acolo tot timpul, nu așteptându-mă neapărat, dar, să zicem, așteptându-se că, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, voi suna de trei ori la ușă.”

Ne reîntoarcem în locurile copilăriei cu speranța că vom reintra în starea de copil și de fericire atemporală, dar ne dăm repede seama că universul acela nu mai poate fi regăsit, cel mult vom încerca să-l refacem pentru copiii noștri. Unii dintre noi sunt mai norocoși, regăsesc la întoarcerea acasă bucăți materiale din copilărie, ce joacă rol de madlenă. Și păstrează cu orice preț în memoria afectivă mirosul parfumului mamei, aroma prăjiturii preferate sau mirosul de praf stârnit de joaca cu orele în fața blocului. „Misterul mașinuțelor chinezești” este poarta care se deschide spre acest univers al copilăriei de oriunde, iar Florin Irimia este povestitorul cu voce joasă care-ți însoțește gândurile fără să te certe că te abați prea mult de la drumul drept. Sfatul meu: citiți „Misterul mașinuțelor chinezești” ca pe un mic îndrumar de cum să-ți retrăiești copilăria.

Editura: Polirom