De câte ori mă așez să scriu, indiferent ce, fie și o simplă scrisoare, mă însoțește teama că nu voi rezista unei experiențe devastatoare. E foarte adânc înrădăcinată în mine ideea că scrisul presupune inspirație divină, muncă titanică și, per ansamblu, e foarte aproape de tortură. Nu știu de unde mi se trage convingerea asta, de ce asociez creația cu trepidația, chinul, angoasa. Poate provine de la Stefan Zweig și ale sale „Ore astrale ale omenirii” ranforsată de anecdota cu Flaubert intoxicat pe când o otrăvea pe „Madame Bovary”. Borges cu „Memoria lui Shakespeare” nu mi-a oferit un antidot.
Adesea romanele, poeziile citite mă fac să visez la felul în care s-au născut.
„Levantul” lui Cărtărescu mi-a oferit imaginea unei uriașe munci de documentare, îl și vedeam cum fuge de la un volum la altul, de la Bolintineanu la Nichita, de la Cantemir la Neculce, cum roade capătul creionului căutând cuvântul cel mai potrivit. După care am aflat dintr-un interviu că de fapt a scris totul dintr-o suflare. M-a umplut de o groază mistică, precum poeții întâmplători ai lui Borges.
Tot căutând o alinare, am citit „Meseria de romancier” a lui Haruki Murakami, despre care mi-am imaginat că trebuie să fie destul de zen pentru a fi atât de prolific. Nu m-am înșelat. Iar fragmentul care descrie momentul în care s-a decis să devină scriitor mi-a amintit de ceva citit în „Pururi tânăr, înfășurat în pixeli” de Cărtărescu. Întâmplarea face că, pe lângă numele din patru silabe și eterna candidatură la Nobel, cei doi mai împărtășesc ceva: în amândoi daimonul scrisului s-a așezat liniștit și temeinic.
Iată cele două fragmente:
Haruki Murakami
Într-o după-amaiază însorită din aprilie 1978 am mers să văd un meci de baseball pe Stadionul Jingu. Era primul meci din Central League, Yakult Swallows contra Hiroshima Carp. Începea la ora unu. Eram fan Yakult încă de pe atunci și, pentru că locuiam în apropierea stadionului (chiar lângă templul shinto Hato no Mori Hachiman), am pornit-o în plimbare și m-am dus să văd meciul.
Pe vremea aceea Yakult era o echipă slabă, mereu de liga a doua. N-aveau nici sponsori prea bogați, nici vreun jucător celebru, așa că nu e de mirare că nu se bucurau de o prea mare popularitate. Chiar dacă era primul meci al sezonului, locurile dinspre exteriorul terenului erau aproape goale. Am urmărit meciul tolănit, bând bere. Pe vremea aceea, înspre exteriorul terenului nu erau montate scaune, ci era doar o pantă cu gazon. Îmi amintesc și acum ce bine m-am simțit. Cerul senin era superb, berea, dulceagă și rece, iar mingea albă ieșea clar în relief pe fundalul ierbii de un verde cum nu mai văzusem de mult. Baseballul este un sport care trebuie neapărat văzut pe teren. Sunt absolut convins de asta.
Primul jucător la serviciu al echipei Yakult a fost Dave Hilton, un slăbănog venit din America.”
……………………………………………………………………………………………………………………………………….
Pentru echipa Hiroshima, primul la aruncare a fost, dacă nu mă înșel (Sato) Takahasi. Pentru Yakult a fost Yasuda. În primul tur, când (Sato) Takahashi a dat prima lovitură, Hilton a trimis-o frumos spre stânga, obținând o înscriere la baza a doua. Sunetul bâtei la contactul cu mingea a reverberat superb pe tot stadionul. Spectatorii răzleți au aplaudat. Chiar atunci, mi-a trecut ceva prin minte, fără legătură cu nimic: „Ah, cred că și eu aș putea scrie romane”.
Îmi amintesc și acum, limpede, senzația de atunci. Ca și cum încercam să prind, cu brațele întinse, ceva ce se pogora lin din cer. De ce acel ceva a picat tocmai în palma mea, n-aș putea să spun. N-am înțeles nici atunci și nu înțeleg nici acum. Oricum, indiferent care a fost rațiunea, acel lucru s-a întâmplat. A fost – cum să-i zic? – un fel de revelație divină. În engleză există un cuvânt, epiphany. În japoneză se traduce foarte complicat, ca „manifestarea neașteptată a esenței” sau „înțelegerea intuitivă a adevărului”. Mai pe înțelesul tuturor, aș putea formula așa: „Într-o bună zi, mi s-a arătat ceva dinaintea ochilor și, ca urmare, am început să văd toate lucrurile altfel.” Exact așa mi s-a întâmplat mie atunci. Din clipa în care, pe Stadionul Jingu, Dave Hilton a înscris la baza a doua, viața mea s-a schimbat.
Mircea Cărtărescu
Muream, muream de plictiseală. Sunasem de mai multe ori acasă și mă plînsesem, și-I rugasem să mă lase să vin în București. Degeaba. Trebuia să rămîn toată luna pe malul Dunării. și trecuseră, Dumnezeule, abia două săptămîni! Epuizasem aproape toată rezerva de cărți pe care mi-o luasem cu mine. Mai aveam, necitite, doar două, cumpărate recent, și care nu-mi spuneau mare lucru. Una era o culegere de povestiri de Camus, „Exilul și împărăția”, apărută în B.P.T., alta — „Poezia română modernă”, o antologie în două volume. M-am apucat în silă de Camus. Numele îmi trecuse pe la urechi în cenaclu, dar nu-mi spunea mare lucru. Am citit destul de distrat „Nuntă la Tipasa”, apoi o povestire în care cineva trebuia să aleagă între solitar și solidar, alta în care unui ins prins de sălbatici i se umplea gura cu sare… Ultima și cea mai lungă povestire se numea „Căderea”. Se petrecea la Amsterdam și evoca obsesiv canalele semicirculare și porumbeii acestui oraș cețos, care peste ani avea să-mi devină atît de familiar. știu ziua și ora, poate și clipa cînd s-a petrecut faptul astral al vieții mele, la fel de important ca și concepția, ca și nașterea mea. Eram adîncit în „Căderea” lui Camus. Percepeam foarte vag schimbarea luminii în jur: se însera. Hîrtia proastă, galbenă, a cărții devenise ușor portocalie. Plopii din curtea părăginită a grajdurilor foșneau. și, subit, mi-am dat seama, pentru prima dată în viața mea, că existam. Mi-am ridicat ochii din carte: iată, existam! Se afla pe lume, din clipa aceea și nu mai de demult, cineva numit Mircea Cărtărescu, cineva la fel de străin de băiatul care citise din Camus cu zece minute înainte ca fluturele de omidă. Dar nu era ca și cînd omida ar fi evoluat în fluture, ci ca și cînd fluturele, venit de nicăieri, ar fi substituit, într-o fracțiune de secundă, omida, ca și cînd o altă conștiință, un alt suflet, un alt om ar fi pătruns în mintea mea și i-ar fi deschis larg ferestrele. Deodată m-am simțit locuit, posedat, în mănușa goală de pînă atunci intrase o mînă vie, puternică și fină, în stare să mîngîie, să prindă, să scrie, să emane o aură de lumină albastră. Primul lucru pe care l-am făcut după trezirea aceea bruscă a fost să zîmbesc. Totul în jurul meu era diferit, pentru că eu eram altul. Povestirea lui Camus n-avea mai multă legătură cu ceea ce mi se întîmplase decît fînul, păianjenii, plopii, amurgul. Totuși, „Căderea” a fost primul text pe care l-am înțeles cu adevărat vreodată. Nu am recitit cartea asta, pe care o am și acum în bibliotecă, iar restul operei lui Camus mai curînd m-a dezamăgit. „Exilul și împărăția” a rămas pentru mine un fel de relicvă. Ii ating uneori cotorul cu degetul, sperînd, poate, că aș mai putea simți vreodată bucuria aceea dumnezeiască de a fi venit pe lume. Îmi amintesc că, întorcîndu-mă spre casă în acea seară, totul mi se părea altfel: dungile de rășină portocalie și stacojie de peste sat, zgomotele din bodegă, luminile aprinse prin case. Porumbul crescut, înalt, prin curțile oamenilor. Simțeam aerul ca pe un curent de apă rece, cu vițe și vinișoare transparente, licărind. Puteam să înțeleg acum. Am ajuns la casa inginerului, am trecut printre macii aceia vineți, cu tulpini ca date cu var, și am intrat în odaia mea goală. M-am culcat și am visat prima dată unul dintre visele mele „adevărate”.
Credit foto: http://chrisskoyles.com/
