„Enescu și hora razelor de soare” e un proiect editorial în toată regula. Bine structurat, închegat în jurul ideii de cultivarea simțului muzical al celor mici. Cu informație atent pusă în pagină, cu multă creativitate regăsită în rânduri, dar și printre rânduri. Și, până la urmă, cu mult filon românesc. Într-o lume în care se vorbește aproape exclusiv de valori europene și prea puțin spre deloc de valori românești. Și da, curajul autoarei dă roade. Cristina Andone este autoarea acestei splendori și vă invit să aflați povestea din spatele cărții.
Recunosc că eu recent am aflat de colecția „Povești din Pădurea Muzicală”. E o colecție bine articulată, cu titluri diverse și care acoperă atât nevoia de educație muzicală a celor mici, cât și diferite gusturi muzicale. Ce poți să ne spui despre această colecție? Cum a apărut și, mai ales, cum s-a dezvoltat?
E o colecție foarte serioasă care a început de la un fapt derizoriu: un copil (primul) nu reușea să adoarmă, iar mama lui se simțea copleșită, asa că a pus Vivaldi după o serie de încercări muzical-sportive, apoi s-a făcut liniște, iar peste câțiva ani (puțini) copilul a început să recunoască Bach și Mozart din prima, ca pe niște vecini cumsecade. Și așa mama, acum deja mai odihnită, a început să spună povești, nu despre tanti Nuți, ci despre Ceaikovski sau Chopin. Apoi acest obicei, care părea o ciudățenie de mamă snoabă, s-a transformat într-o metodă în toată regula după două luni de studiu la Harvard și alți câțiva ani de cercetare și de scris cu îndârjire. Cele 8 cărți despre canon-ul muzicii clasice au apărut în 2011. Și au avut o priză deloc derizorie.
La conferința de lansare a Bookfest 2017, Grigore Arsene, din partea Asociației Editorilor din România, povestea că literatura pentru copii cunoaște o creștere semnificativă la nivel mondial. Proiectul tău se înscrie deja la capitolul „proiecte de succes”. Care au fost reacțiile principalilor beneficiari, copiii, dar și care au fost reacțiile părinților?
Sunt om de litere, nu de cifre. Așa că aș trece rapid în revistă reperele care conțin numere. Cărțile din colecția Povești din Pădurea Muzicală s-au vândut într-un număr cu patru zero-uri prietenoase: 120.000. Primele 1000 de exemplare din noua carte, „Enescu și hora razelor de soare”, au fost cumpărate în 10 zile de la lansare. Așadar, am putea spune că e un proiect de succes. Dar pentru mine reușita se compune din niște întâmplări care nu încap în tabele.
Sunt fericită când o mamă din Constanța îmi povestește despre fetița ei de trei ani care preferă Chopin (și care, apropos, îi pronunță corect numele). Sau când un băiat frumos foc din Sighetu Marmației spune că cel mai bun prieten al lui e… Beethoven. Sau când copii care m-au văzut prima dată în viața lor nu se mai opresc din a-mi povesti despre ce înseamnă pentru ei Bach sau Ceaikovski sau Vivaldi. Pentru mine succesul este Bach rostit cu dragoste, nu cu teama sau snobism. E Bach, atunci când acest „brand muzical” îl va fi depășit ca notorietate pe Hornbach. Mai am de lucru…Dar sunt pe drumul cel bun și acest lucru mă face să nu simt oboseala.
Ceaikovski, Chopin, Strauss, Beethoven, Bach, Mozart, Poveste de Crăciun, Vivaldi și acum Enescu; aceștia sunt compozitorii cărora le-au fost dedicate volumele din colecția „Povești din Pădurea Muzicală”. De ce abia acum despre Enescu?
Colecția a tratat 7 mari compozitori în ordine cronologică: de la baroc la rococo, apoi la clasic și la romantic. Penultima carte a fost despre muzica lui Johann Strauss fiul, cel care a murit în 1899, când Enescu atingea majoratul. Mi se pare o frumoasă ștafetă. Mi-ar fi plăcut să intercalez o carte despre Liszt, dar timpul nu a mai avut răbdare…
Așadar, acum despre Enescu pentru că… era vremea. Și pentru că am vrut să-i pregătesc pe cei mici pentru întâlnirea cu muzica noastră reprezentativă, pentru a o putea aprecia mai just, pentru a fi mândri cu argumente, nu doar cu sentimentalisme patriotice. Cred că un copil care a ascultat Mozart va adora veselia Rapsodiei întâi. Iar cel care știe de Chopin se va apropia altfel de reveria din Rapsodia Română nr.2. Este, în plus, cartea cea mai frumoasă de până acum. Da, lucrez subliminal, știu…dar mi-am dorit ca povestea despre compozitorul nostru național să iasă în evidență ca o bijuterie pe care a căzut o rază de soare.
Ce m-a atras pe mine din start la acest proiect a fost ineditul metodei; se lucrează cu simțuri pe care copiii în mod obișnuit nu le folosesc: tactilul, kinestezicul, la care se adaugă, evident, auzul. Este evident că această metodă alternativă de educație vine să acopere un gol în ceea ce privește educația estetică a celor mici. Cum ați construit acest demers? Care v-au fost obiectivele?
Am pornit de la o strategie care se folosește curent în publicitate: auditul de brand, adică înțelegerea unei mărci prin asocieri de culoare, parfum, personalitate, emoții. Am altoit-o cu teoria muzicală academică. Am adăugat ceva tehnici de scriere creativă. Plus experiența de mamă, povestitor de fiecare seară pentru doi copii foarte exigenți. Așa am ajuns la niște povești care au strategie în spate, dar pentru care cusătura este invizibilă, sper.
Mi-am dorit ca una dintre limitările noastre culturale, muzica clasică, să fie patrie și leagăn și alin pentru copiii noștri. Care se vor fi jucat cu Bach, cu Vivaldi și Mozart cam cum ne jucam noi rațele și vânătorii. Am vrut să înlocuiesc majusculele invizibile cu care se scrie cultura înaltă cu naturalețea pe care doar dragostea ți-o poate da. Să iubești Chopin, să știi cum să-l iubești, poate să știi și de ce, acestea mi-au fost obiectivele.
Din relația dvs directă cu cei mici ați putut să observați care le sunt dificultățile în acceptarea acestui nou demers educativ? Care le sunt inerțiile și, mai ales, cui se datorează?
Copii sunt ușor de cucerit dacă îi abordezi cu naturalețe și onestitate. Percep imediat ce e chinuit, contorsionat, snob, poleit. Și e tare bine că au aceste mecanisme de protecție. Cu poveștile muzicale nu am simțit nicio barieră. Dimpotrivă. Copiii nu au învățat să caște în avans când aud de Bach. Nici să se teamă că nu știu cum se citește/scrie/aude Ceaikovski.
Tocmai m-am întors de la Constanța unde niște fete de clasa a doua m-au invitat să ne jucăm în pauza de-a Enescu și de-a iedul Gheorghiță. Mi-au spus că pot fi iedul Gheorghiță, dacă vreau. Mi-aș fi dorit foarte mult, dar a trebuit să plec la un alt atelier unde, la sfârșit, un băiețel mi-a spus că nu mă va uita și că ar vrea sa-mi dea iaurtul lui cadou.
Când îmi pierd încrederea, când îmi spun că mi-e prea greu, că viața de adult înseamnă eficiența pragmatică nu doar hei-rup de visător, atunci merg printre copii și le citesc. Și simt că beau apă vie. Și simt că a fi visător e mult, mult mai eficient decât a fi pragmatic. Doar că pe termen ceva mai lung.
Cum depășiți dificultățile de comunicare în relația directă cu copiii la un atelier dedicat Poveștilor din Pădurea Muzicală?
Trebuie să mă gândesc serios la acest răspuns. Gata, știu: chiar așa, prin spontaneitate. Prin joc. Îmi place mult de tot să mă joc. E poate singurul lucru pe care îl fac la rang de artă.
Relația cu copiii este mediată de părinții acestora; cum îi reușiți să-i convingeți să devină parte activă în acest demers educațional?
Scriu având în minte copilul, dar și părintele care îi citește. Iar părintele e cucerit de rezultat: când vede că cel mic cere să asculte Bach în mașină în drum spre Hornbach, când primul cuvânt pe care îl scrie la școală e..Vivaldi, când se ceartă cu prietenii despre Beethoven, toate acestea sunt „probe” că metoda funcționează. Și, desigur, sunt mame care în glumă se plâng că nu mai pot asculta muzica tinereții lor în mașină pentru că cel mic cere cel puțin un preclasic. Dar știu că toți acești părinți sunt mândri că în timp ce muzica clasică e pentru majoritatea adulților un obstacol, pentru copilul lor e podium.
Dintre toate componentele ultimului proiect, cel dedicat lui Enescu, partea dedicată costumului popular este extrem de originală; dar și mai original mi se pare a fi felul cum deschideți orizontul cunoașterii celor mici introducându-i în lumea necuvântătoarelor. Care au fost dificultățile de care v-ați lovit atunci când ați scris această carte dedicată lui Enescu?
Prima barieră a fost dată chiar de numele, strivitor, pe care m-am obișnuit să-l privesc ca fiind foarte, foarte sus, într-un văzduh al valorilor. Apoi m-am temut să nu lezez niște sensibilități patriotice. Până la urmă luam un mit național și îl duceam pe raftul de jucării. Ceea ce poate părea îndrăzneț sau…impertinent, după cel care privește. În plus, mi-a fost greu sa aleg „nucleul dur” al creației enesciene într-o formă accesibilă copiilor.
Am mai avut o temere. Cele două Rapsodii Române au teme populare și m-am temut ca acest lucru să nu fie greșit înțeles drept lipsă de originalitate. Doar că Enescu a preluat melodii populare care erau pepite de aur, le-a prelucrat și le-a sudat apoi într-o bijuterie care impresionează prin puritate. Și da, m-am gândit că dacă muzica enesciană de inspirație națională ar fi cusută, atunci cu siguranță ar fi o ie. Drept pentru care colecția mea de costume populare autentice s-a transformat în douăzeci de planșe despre rapsodiile ca niște povesti cusute.
Plecați în turneu cu „Enescu și hora razelor de soare”. Care sunt orașele unde vă veți întâlni cu cei mici? Cum ați ajuns la această idee de turneu cu Enescu?
Mai întâi voi poposi la Timișoara, pe 30 mai, la Librăria Doua Bufnițe unde voi avea un atelier despre Enescu la ora 18.00. Apoi joi, 1 iunie, voi fi la Humanitas Cluj la 11.30. Îmi voi sărbători ziua de naștere pe 7 iunie la Iași, la Cărturești Palas Mall de la ora 18.00. Sâmbăta, 10 iunie, voi merge la Sibiu la un atelier de poveste la librăria Humanitas, la 11.30. A doua zi, pe 11 iunie, de la 11.30, voi fi la Brașov, tot la Humanitas. Și pentru că nu am mai pomenit demult numele de Cărturești, voi fi acolo la Constanța, la librăria de la City Park Mall, începând cu ora binecunoscută deja… 11.30. Închei cu festivalul Național al Cărții Axis Libri Galați, pe 18 iunie. Cred că cei doi copii ai mei vor fi tare bucuroși pe 19 iunie…Când voi ajunge, în sfârșit, acasă.
E un tur de povești, de costume populare, de muzică. Și un tur de forță, aș zice. Ideea nu-mi aparține. A venit ca o listă de invitații de nerefuzat de la niște mame de poveste. De altfel, această carte a apărut prin același mecanism de tip #rezist: pe un grup de pe Facebook, Cărți fără pereche, niște mămici au făcut o listă de sprijin pentru un proiect care părea riscant, întrucât cuprindea cel puțin trei cuvinte atipice în alăturare: „clasic”, „muzica”, „poveste”. Sunt recunoscătoare acestor femei luptătoare, sunt norocoasă că am găsit o editură, Nemira, cu urechi să audă și sunt fericită că acele urechi au fost…muzicale.
Va exista o continuare a acestui proiect minunat numit „Povești din Pădurea Muzicală”?
Da, absolut. Am scris deja „Paganini și capriciile magice”. Cartea despre compozitorul național al Suediei, Hugo Alfven, este gata și va apărea în septembrie la Pionier Press, în ediție bilingvă, suedeză și română. Aș vrea neapărat să existe o carte despre Verdi și una despre Gershwin. Așa voi aduce opera și jazz-ul în colecție. Iar Pădurea Muzicală va fi completă. Voi lucra cu aceeași echipă minunată de ilustratori, Adriana Gheorghe și Sebastian Opriță, cărora li s-a adăugat din acest an Thea Olteanu.
Pentru finalul acestui interviu: alegeți un sunet, o culoare și o floare. Combinați-le și redați-le într-o singură formă copiilor.
Ce idee frumoasă! Aș alege do, pentru că e începutul. Iar mie îmi plac mult începuturile. Îmi place incertitudinea primului pas. Îmi place ritmul accelerat al inimii când nu știi încotro. Aș mai alege albul, pentru că în el sunt toate culorile. Și sigur aș culege floarea vieții, acel motiv popular care e lumină, dragoste, centru. Și așa am avea, la sfârșit, o floare de lumină în care totul începe, în care totul nesfârșește.
Mulțumesc pentru întrebări! Au fost minunate!
Sursă foto: arhiva autoarei
„Enescu și hora razelor de soare” poate fi găsit pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.
