„Mâţa Vinerii” de Doina Ruşti

Ficţiunile istorice ale Doinei Ruşti sunt precum genţile doftoriceşti din timpuri îngălbenite. Le ştiţi, poate: argăsite cu migală, îngrijite, încăpătoare şi cu multe, multe compartimente. Când crezi mai abitir că ai văzut totul înăuntru, atunci mai găseşti un sertăraş cu instrumente minuscule, însă egal de folositoare, ba chiar de nelipsit. Stârnită de „Manuscrisul fanariot”, imaginea asta mi s-a adâncit cu „Mâţa Vinerii”. Iar noua treaptă de profunzime este dată de miresmele tainice ale unui mister mohorât.

Însă dincoace de orice intenţii literare sau considerente domneşte prieteşugul dintre cuvinte şi autoare. Este o frăţietate manifestă, mărturisită chiar recent într-un interviu apărut în „România Liberă” (8 mai a.c.): „(Cuvintele) reprezintă totul. După ele judec oamenii. Lexicul unui om spune exact de unde vine și prin ce-a trecut ca să-și schimbe moștenirea. … În cuvinte se află intențiile, emoțiile, caracterul unui om”.

Într-un anume sens, „Mâţa Vinerii” este un roman al senzaționalului. Necumpătate, în ceea ce le priveşte simţurile, personajele „simt enorm şi văd monstruos”, prisos care mătuieşte cele câteva fapte precise până la a le refuza cu desăvârşire descifrarea.

Şcoală în aer liber, Bucureşti, 1842, C. Doussault

Echivocul amintirilor personajelor, pe de o parte, şi neputinţa de a determina prezentul, pe de alta, codifică realitatea propusă şi o transformă în şaradă. De parcă nu era de ajuns, tipurile de anchetă – personală, domnească sau mitropolitană – pentru desluşirea câtorva crime sunt obturate de isprăvi petrecute, discret, pe nesimţite, în tărâmul fabulosului.

Autoarea clădeşte taina într-un ev tainic, Bucureştiul apusului epocii fanariote (pe la coada unui veac: „Oraşul vuia că intrarea lui Napoleon Bonaparte în Egipt îl mâniase rău pe sultan”), într-o toamnă dramatică, aproape de murdalâcul Dâmboviţei; toate cele se petrec într-un perimetru îngust unde Piaţa Lipscani e epicentrală în naraţiune, iar strada Murta („Un toponim precum «Murta» m-a inspirat să botez numele unei străzi de negăsit, pentru că este un nume rar, poate pe cale de dispariție. În multe dialecte sau limbi neolatine desemnează un loc cu mirt (planta). Este un cuvânt vechi, cu o istorie imprecisă. El face parte din copilăria mea, petrecută nu departe de satul Murta”, în interviul menţionat) ajunge una dintre cheile a enigmei.

Cartea pasionează în mai multe privinţe. Este, înainte de toate, aplecarea Doinei Ruşti pentru detaliul pe care cu precădere atenţia (nu inteligenţa, nu înţelepciunea, nu genialitatea!) îl conservă şi apoi îl potenţează oportun. Aici e valoarea adăugată de ştiinţa saltului în timp, pentru aerisirea povestirii şi, totodată, pentru ca, prin prospeţimea înţepătoare a surprizelor, cititorul să mai iasă din buimăceală. Înzestrarea autoarei pentru intervenţii detectivistice se împleteşte în chip norocos cu râvna pentru documentare (zel care m-a trimis câteodată, prin farmecul minuţiei, la cărţile Constanţei Vintilă – Ghiţulescu, mai ales la „Patimă şi desfătare”). Episoade temporale (la diferenţa de trei decenii) sunt intercalate atât cât să amorseze, în amprenta lăsată de lectură, acele păţanii care, înnodate, dau rost poveştii.

La bărbier, 1842, C. Doussault

În al doilea rând, scornelile de tot soiul, cu predilecţie cele culinare, provoacă delicii cititorului. Un alt talent, deloc secundar, al scriitoarei este uşurinţa de a fantaza, cu deosebire în Bucureştii amestecaţi ai perioadei preferate, prin praful otrăvitor de atrăgător al documentelor vechi. Un păienjeniş de-un misticism transfrontalier încurcă iţele şi aşa gordiene ale povestirii.

Întrebuinţarea potrivită a cuvântului vechi este, în al treilea rând, o preocupare stăruitoare. Scuturate bine de moliile vetustului, arhaismele sunt scoase afară, pe gard, ca să simţim aerul vălurit al unei stranii toamne de demult. Telal de cuvinte, Doina Ruşti combină echilibrat – ca-n reţetele sale mai mult sau mai puţin închipuite – cuvintele de odinioară cu cele în uz, ba chiar născoceşte voroave cu fason hodorogit, reuşind cu naturaleţe să ne înavuţească morfologic limba.

Fel de fel de intrigi, forfotă necontenită, uri izbucnite cu o cruzime de neînchipuit azi, dedesubturi (ca şi-n „Manuscrisul…”) cu hrube spre bezne şi plăsmuiri, nelipsitul libov, peste toate fâlfâind nălucile satorinilor. Şi, parcă pentru a limpezi târgul de scârnă şi desfrâu, o mare molimă: dacă prin cartea despre Leun era ciuma pustiitoare, acum e o boleaznă şi mai grea – epitimia, râsul în neştire care eliberează cesiile ce pot transforma totul în pulbere. De asta şi din alte nenumărate motive trebuie ca Mâţa Vinerii, puştoaica venită în târgul Bucureştilor ca să-şi cunoască soarta, să ia urma Cărţii bucatelor rele.

Printre reţele care de care mai ispititoare, multe de necrezut, şerpuiesc obsesii. Poate cea mai chinuitoare e legată, nu întâmplător, ca un dictat al numerologiei, de cifre:

„Cum zicea Maxima, nimic în lume nu-i mai înşelător decât numerele! Niciodată nu poţi pur şi simplu să le rosteşti! Numărul e ca o cheie gata potrivită în broască. Ai spus ori ai gândit măcar unul – s-au şi deschis o mie de poţi!” (p. 106), „Magia mărgăriţei e cu cifre, de care şi-acum mă tem” (p. 121), „Capcanele unei cifre, acum ştiu, sunt multe şi neînchipuit de întortocheate, precum caria care sapă în dinţi” (p. 127), „Aşa şi cu cifrele: la un moment dat oricum trebuia să-mi încerc puterile şi cu ele. … Şi vă jur: fiecare număr părea înjugat la un car în care încăpuseră vicleniile lumii” (p. 129), iar peste tot se lasă negura fatalităţii – „V-am spus că cifrele sunt perverse. Nu sunt pentru visători ori pentru minţile crude!… O viaţă de om poate fi halită de ipocrizia unei nenorocite de cifre” (p. 130). Cifrele, schimbătoare „ca apa de râu”.

Ritmul naraţiunii e reglat abil din timpurile folosite, iar comparaţia este suverană prin alăturarea fermecător de adecvată a unor termeni a căror împerechere era nescontată. Astfel, timpul stoarce faptele „ca pe nişte cearşafuri scoase la soare” (p. 23), amiaza este „o pisică de miere care se plimbă prin sufletul” Mâţei Vinerii (p. 52), bucătarul Silică e încrezut „ca o pupăză de hârtie” (p. 122), ochii Caterinei (vorniceasa Greceanu, personaj real) sunt „jucăuşi ca nişte mărgele legănate pe sâni” (p. 155).

Strada centrală, 1843, gravură dupa un desen de C. Doussault

În strădania de a-l afla pe ucigaşul unchiului ei, moşicul Zăval, Mâţa Vinerii pătrunde cândva şi reţeta precarităţii: „Tot ce există are două inimi şi două lumi, una vizibilă şi alta – subtilă. Iar dacă legăturile lor fine se schimbă în vreun fel, se schimbă şi lumea” (p. 232).

Dacă – imposibil, zic eu! – nu vă câştigă povestea, ştiut fiind că omul deştept e „atent, treaz şi deschis”, iar „Memoria e doar o pungă pe care inteligenţa te face să ştii cum s-o deschizi”, vă recomand din îmbelşugatul şi uluitorul reţetar Sosul de brotac:

„Liquamentum cum rubeta este un elixir al uitării.

… Sosul cere multă răbdare. Mai întâi, brotacii sunt lăsaţi să viseze în zeamă de varză. Alături se fierb cărnurile, zeci de feluri, între care guguştiuc, prepeliţă, aripioară de lişiţă, pipotă de curcan, gâturi de bibilică. Dar şi alte păsări, cât mai diferite şi cât mai mărunte. Abia apoi se clocotesc în aceeaşi apă şi nişte legume. Se strecoară, iar fiertura se ţine la rece o oră. Cea mai importantă e zeama în care au dormit brotăceii. În ea se pun pe rând ierburi, mai ales roiniţă şi măceş. Dar şi zârnă, traista – ciobanului şi semincioare de ştir. Cantităţile sunt infime, iar cine se apucă să le amestece trebuie să fie artist. Cele două lichide se pun la un loc, îngroşându-se cu o linguriţă de coconari măcinaţi şi de muştar, iar sosul acesta, care nu e nici iute, nici dulce, nici acrişor, se pune peste pulpa de gâscă până se scorojeşte” (pp. 214 – 215).

Cel mai important ingredient al acestei poveşti, întâmplată pe vremea nemiloasă a unui Hangerli (Costas, aici) şi izvorâtă dintr-un document studiat de autoare, este ardoarea pentru cuvinte. Cartea este burduşită cu nume ciudate, de-o rezonanţă când bolovănoasă, când mângâietoare, căci „ce este numele, dacă nu o sumă de simţăminte vărsate peste capul cuiva?” (p. 184).

Gurmand al tâlcurilor văzute şi al celor numai bănuite, Doina Ruşti scrie un roman senzaţional, unul care aţâţă văzul, auzul, mirosul, pipăitul şi, cu predilecţie şi descântec, gustul. O carte delectabilă după care – şi la propriu, şi la figurat – îţi lasă gura apă.

Cu autoarea vă puteți întâlni la BOOKFEST 2017, la standul Editurii Polirom sâmbătă, 27 mai, ora 13.

Editura: Polirom