Sunt fascinată de formele multiple pe care le poate lua talentul atunci când vorbim de domeniile artistice. Sunt și mai fascinată atunci când acest talent se manifestă la vârstele primei tinereți. Dacă este combinat și cu perseverența unui studiu aprofundat mă cucerește definitiv. Motivele pentru care mi-am dorit să fac interviul cu Andrei Ioniță derivă din această fascinație. M-am bucurat mult de timpul petrecut împreună și am avut revelația de a (re)găsi în spatele perfomanței un tânăr dinamic, cu simțul umorului, open minded, cu alte cuvinte o personalitate a secolului XXI.
Duminică, 10 septembrie, îl veți putea asculta în concert alături de MÜNCHNER PHILHARMONIKER. Dirijor – VALERY GERGIEV. Porgramul serii: Enescu – Simfonia nr. 1 în Mi bemol major op. 13; Saint-Saëns – Concertul nr. 1 în la minor pentru violoncel și orchestră op. 33; Rimsky-Korsakov – Suita simfonică „Sheherazade” op. 35
Incredibil de tânăr, pentru performanțele tale muzicale. Cât de incomodă este afirmația asta pt tine, muzicianul? Există momente când ți-ai dori să fii mai „bătrân”?
Țin minte că anul trecut un membru din Orchestra Radio din Leipzig mi-a spus că am cântat cu sufletul unuia de 70 de ani, cu toate că sunt tânăr. Pe mine m-a caracterizat încă din copilărie un soi de maturitate, cu toate că nu cred că vârsta are neapărat importanţă în cariera noastră artistică. Este important ca atunci când ești pe scenă să fii tu sincer și să te exprimi cât mai dezinvolt, indiferent de vârstă.
Să câştigi concursuri de măiestrie artistică sau să câştigi simpatia publicului? Ce este mai greu, din perspectiva ta de interpret?
Trebuie să punem întrebarea altfel: scopul nu trebuie să fie nici acela de a câștiga simpatia publicului și nici simpatia juriului sau a altora, ci scopul este ca, până la urmă, tu să-ți prezinți arta și muzica în fața celorlalți la cel mai înalt nivel cu putință și, așa cum am spus și mai devreme, în cel mai sincer mod cu putință. Să nu te gândești să epatezi, iar contactul cu publicul vine atunci automat și mesajul muzical răzbate fără probleme. Și cred că asta este valabil nu doar în muzică, ci și în celelalte arte care presupun să fii pe scenă.
Dansul, actoria…
Cum se raportează violoncelul la celelalte instrumente? Care ar fi relația dintre violoncel și vioară, sau pian, de exemplu?
Pentru mine a devenit cel mai frumos instrument, este cunoscut ca fiind cel mai apropiat ca timbru de vocea umană, are tonuri foarte, foarte calde, dar, în același timp, și un ambitus foarte larg. Am cântat anumite lucrări efectiv în registru de vioară, dar în același timp ai acces și la tonuri grave, profunde. Din acest punct de vedere, eu cred că violoncelul este un instrument care a devenit popular în ultimii ani, dar cred că ar merita și mai mult.
Există nume importante în istoria muzicii care au făcut mult pentru cunoașterea acestui instrument: Mstislav Rostropovich, Yo-Yo Ma, pe lângă violonceliștii mei preferați, care sunt Daniil Shafran, Steven Isserlis, Jacqueline du Pré; au fost toate niște stele în universul nostru muzical și sperăm că vor mai apărea în viitor.
Instrumentul merită astfel de stele!
Merită, evident!
Ce preferi: singur pe scenă sau cu orchestră în spate?
Prefer să fiu pe scenă, în primul rând, indiferent de formație. Evident că trebuie să te setezi în diferite moduri, atunci când cânți ca solist cu o orchestră trebuie să reușești să te impui în fața lor, dar fără să fii agresiv, trebuie să-i convingi prin actul tău muzical de intențiile tale muzicale. De asemenea, trebuie să existe acel triunghi dirijor-solist-orchestră. Sunt acte diferite, dar ca solist concertist, pentru că asta este cariera pe care mi-am ales-o și pe care o urmez, trebuie să fii pregătit atât pentru un solo, cât și pentru un recital cu pian, pentru un concert de cameră în formulă de trio sau cvartet, și, evident, ca solist cu cu orchestră.
Evident că există și un public specializat…
Da, un public pentru concertele de muzică de cameră, pentru concertele simfonice… cu toate că nu știu dacă în țară există un asemenea public diferențiat, în alte țări există. De exemplu, există un public avizat în Wigmore Hall, care vine special să asculte recitalurile.
Clar, și tehnica diferă…
Ai nevoie de mult mai multă energie atunci când susții un concert solo. Cu toate că atunci când susții un recital solo trebuie să fii pe scenă o oră și jumătate-două, aproape fără pauză. Atunci când cânți ca solist cu orchestră trebuie să interpretezi acel concert care durează treizeci de minute patruzeci de minute, după care ți s-a încheiat apariția pe scenă. Dar atunci trăirile sunt de cu totul altă natură.
Cum îți consolidezi performanța de a fi câștigat Concursul Ceaikovski la doar 21 de ani? Chiar: te așteptai să-l câștigi?
Ce să zic? Am avut un presentiment, dacă e să fiu sincer. Am fost pregătit pentru orice. De fapt, concursurile internaționale sunt impredictibile. Este, cred, singura competiție internațională pentru muzicienii clasici care deschide uși, oferă oportunități de viitor încă din primele luni de după concurs. Nu se știa cine va câștiga, dar concertele erau deja planificate pentru câștigător la Carnegie Hall, Londra sau München. Se datorează toate aceste și maestrului Valery Gergiev care a preluat organizarea acestui concurs în 2011, cel care a reușit să transmită și online concursul pe medici.tv, astfel încât milioane de spectatori au urmărit în direct concursul. Dar, iarăși, nu e neapărat important să câștigi; a contat foarte mult că am fost în finală, am avut parte de această vizibilitate a fost un plus enorm, ceea ce a contat enorm după aceea. Foarte mulți concurenți dintre cei care au participat dar n-au ajuns în finală au avut parte de multe invitații pentru diferite concerte după aceea. Cred că această platformă este plusul principal pe care-l aduce Concursul Ceaikovski, plus, evident, reputația pe care o are – Jocurile Olimpice pentru muzicieni. De fapt, este o luptă continuă: există atât de multe concursuri, atât de mulți premianți tineri, dar, din aproape în aproape îți construiești o platformă sigură, având în spate această carte de vizită cu care nu-ți este rușine nicăieri.
Compozitori preferați, piese muzicale preferate, tot ai fost întrebat. Dar cu ce dirijori preferi să lucrezi? Simți nevoia de îndrumare când îți pregătești o partitură muzicală?
Mi-aș fi dorit să colaborez cu Celibidache [și a rostit dintr-o suflare propoziția, fără nici măcar să apuc să termin întrebarea de rostit]
Deși am înțeles că era foarte dificil…
Era foarte dificil, dar a fost adulat! A creat o școală! Nu a mai fost și nici nu va mai fi nimeni ca el [Mi s-a făcut pielea de găină! Și atunci, și când am transcris interviul!] Avea, într-adevăr, această capacitate intelectuală, emoțională și sufletească de a analiza lucrările într-un mod atât de amănunțit și atât de adevărat, până la urmă. Ceea ce realiza el cu orchestra reușea să transceadă cotidianul și normalul.
Mă bucur foarte mult de colaborarea cu maestrul Gergiev foarte charismatic. Am cântat deja cu Filarmonica din München; în luna mai am avut două concerte la München și unul la Viena. Am repetat foarte mult și chiar în amănunt, inclusiv cu orchestra Mariinsky (la Londra); acum și-a luat timp o săptămână la München să repetăm pentru concertul din cadrul Festivalului, apoi vom avea și repetiția generală de la București.
Da, există multe prejudecăți legate de faptul că pentru un violoncelist nu este foarte ușor să-și construiască o carieră solistică, dar mă bucur că dumnealui mi-a oferit această șansă, mai ales dintre toți premianții concursului.
Simți nevoia de îndrumare când îți pregătești o partitură muzicală?
Eu încă studiez la Universitatea de Arte din Berlin, la master, la clasa Profesorului Jens Peter Maintz. De asemenea, sunt extraordinar de recunoscător doamnei mele profesoare din România, Ani-Marie Paladi, care m-a susținut chiar și atunci când am fost plecat la Concursul Ceaikovski.
Cultură muzicală, cultură generală, zestre genetică, talent, muncă…. cum se combină toate acestea în cazul lui Andrei Ioniță?
Nu știu cum se combină, dar se combină! [moment în care a început să râdă, semn că i-a plăcut mult întrebarea] Nu vreau să par arogant, dar ar fi nedrept să nu recunosc că mi-au fost date niște daruri. Am și niște capacități intelectuale, am terminat la cea mai bună clasă de la Colegiul Național „Sf. Sava” (și, teoretic, cea mai bună din țară) [vă asigur că a fost o clasă cu mult peste media celor din generația lor]. În același timp m-am ocupat și de studiul muzicii, asta a fost cariera pe care am vrut să o urmez. Am simțit că pot! Și, atunci, dacă mie mi s-au dat aceste daruri era păcat să nu le folosesc și să nu muncesc. Efectiv, am muncit, am avut parte și de îndrumarea unor profesori excepționali.
Apropo de Colegiul Sf. Sava: tu ești un caz special. Nu vii de pe filieră vocațioanală…
Eu am știut dintotdeauna că vreau să fac muzică. Și am fost atât de mulțumit de profesoara mea, care predă la o școală de muzică (Școala de muzică nr, 1„Iosif Sava”), încât am preferat să continui cu dumneaei în perioada liceului și, de asemenea, să beneficiez de o cultură generală la un înalt nivel.
Pentru tine o partitură muzicală e ca o călătorie (inițiatică) sau o abordezi tehnic, după care vine plăcerea?
Sincer? De obicei, când încep să învăț o partitură muzica nu mi se pare neapărat criptată. Am senzația că mesajul și interpretarea vin natural, de la sine. Evident că trebuie să învăţ partitura, să rezolv toate aspectele tehnice și mai există la cântatul instrumental un nivel de abordare a piesei și a instrumentului care trece de nivelul tehnic și interpretativ. Este un nivel atât de înalt, încât tehnicul și interpretativul conlucrează și se întrepătrund. Nu mai poți să spui că acum mă ocup doar de tehnic, apar anumite rafinamente de înalt nivel.
Anul acesta Festivalul este sub semnul luminii. Tu cum te raportezi la lumină? Ce înseamnă lumina pt un violoncelist? De unde îi vine lumina?
Nu e considerat Parisul „orașul luminilor” și Bucureștiul e Micul Paris? Muzica lui Enescu are o lumină și o strălucire aparte. Cred că spiritul nostru pur românesc este și puțin contemplativ, dar și un pic sparkling.
Vei cânta pe scena Festivalului George Enescu alături de o mare orchestră a lumii. Poți să ne spui câte ceva despre repertoriul serii?
Am fost rugat de către organizatori să cânt concertul de Camille Saint-Saëns, un concert considerat pe nedrept facil.
Dar nu e deloc facil concertul..
Dar sunt foarte mulți elevi sau studenți care atunci când încep să studieze, încep cu acest concert. Probabil și pentru că este mai scurt. Dar pentru că este comprimat și nu există pauze între părți este, în realitate, destul de obositor. Muzica este foarte plăcută, frazele curg de la sine. E o plăcere să cânți o astfel de muzică.
Și o penultimă întrebare: cum te raportezi la muzica secolului XXI?
Am abordat deja destul de multe lucrări contemporane, din perspectiva concursurilor internaționale. La marea lor majoritate a fost obligatoriu să cânt o astfel de lucrare (au fost contractate astfel de lucrări), unele incredibil de dificile, pe unele le-am cântat pe dinafară (drept pentru care am luat și premii speciale). Există o foarte mare nevoie ca muzica cultă să se exprime încă, chiar și în secolul XXI. Există foarte multă muzică modernă, multă maculatură, de asemenea, dar am credința că există destul de multe personalități, peroane inspirate care reușesc să exprime prin muzica lor vremurile pe care le trăim.
Cânți acasă sau în lumea largă. Studiezi în Germania. Unde ești acasă acum?
Am trei locuri în care mă simt acasă. Primul, în București, alături de familia mea. Al doilea la Berlin, unde studiez deja de 5 ani și m-am integrat pefect. Al treilea loc e pe scenă.
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
Sursă foto reprezentativă: http://www.impresariat-simmenauer.de
