„Îngeri rătăciți” de Marius Albert Neguț

Realitatea istorică este rezultatul unei fructuoase meditații asupra acțiunilor concrete ale oamenilor și, bineînțeles, al prelucrărilor inerente specificității fibrei umane. Pornind de la înțelesul pe care îl oferă istoricii, precum „oscilația comentării trecutului pentru re-construirea viitorului” – Eugenio Garin, scriitorul Marius Albert Neguț imprimă romanului său Îngeri rătăciți  propriile accepții privitoare la derularea parcă cinematografică a omului pe scena lumii:

„Cititorule, crezi că te poți desprinde așa ușor de trecut? Crezi că, dacă nu l-ai trăit, nu ai nicio vină? Chiar dacă tu nu recunoști, el te-a creat omul ce ești acum. El îți domină viitorul, pentru că tu, naiv fiind, îi permiți să rămână în umbră, necunoscut.”

Scrierea domnului Marius Albert Neguț este o invitație pentru generațiile de astăzi la o pură imaginație, la o re-construire și o de-construire a trecutului apropiat al României, prin prisma personajelor sale fictive, menite să încarneze amintiri ale unor oameni care au trecut și au trăit în Epoca de Aur. Îngerii rătăciți din carte sunt personaje dezbrăcate de propriile caracteristici fizice (ceea ce le conferă o universalitate incredibilă) care imită, copiază „modele” ale păturilor sociale din perioada regimului comunist. Poveștile acestor „rame” ale unor foste individualități (căci comunismul a reușit întru totul să mutileze, să flageleze orișicare individualitate pentru a o putea așeza, alături de semenii săi, pe o bandă rulantă cu destinația: pierzanie) nu sunt goale însă. Poveștile lui Ursu, protagonist al romanului, și ale Lianei sunt amintiri vii încrustate într-o istorie nescrisă a României, înfigându-se însă adânc în pătura psihică a celor care au trăit acele momente ale pierderii identității de sine și a dizolvării ineluctabile în eter. Din acest punct de vedere, romanul Îngeri rătăciți este unul fundamental melancolic, pe alocuri distopic pentru cei care provin din generația post-traumă, și unul esențial pentru ceea ce Marianne Hirsch numește post-memorie. Pentru acest filolog american, termenul de post-memorie reprezintă:

„relația dintre copii supraviețuitorilor unei traume culturale sau colective şi experienţele părinţilor lor, experiențe pe care ei şi le amintesc doar sub forma poveştilorşi a imaginilor cu care au crescut, dar care au fost atât de puternice încât s-au constituit ca amintiri independente în mintea lor.”

Astfel, imaginile rezultate în urma procesului de lectură a cărții domnului Albert Neguț sunt edificatoare în formarea unei conștiințe a trecutului care pe alocuri respiră în post-uman. Iar acestea, dat fiind faptul că generațiile care i-au succedat pe cei care au gustat din „voluptatea” regimului comunist, nu au acces direct la informații clare legate de această perioadă. Lipsa de culoare a personajelor, printre care se numără Lia, Ursu, Gargamel, Sofian etc., coroborează în mintea lectorului o plasticitate ce penetrează intimitatea memoriilor acestor oameni (acesta e cuvântul-cheie) care au luptat împotriva Istoriei care i-a cotropit. Pasajele descriptive au o deosebită forță de contur, o vitalitate și o exuberanță ieșite din comun, menite să îl capteze pentru câteva momente pe cel ce citește și să îi permită să „guste” din această „felie de viață” – N. Manolescu:

„Nu le ajungeau niciodată pentru toți copii [pijamale, scutece, cearșafuri], așacăuniidintre ei rămâneau dezbrăcați. Așa era în toate saloanele, nu doar în cel din grija lui. La început vomase, însă încetul cu încetul, se obișnuise să își ducă treaba la bun sfârșit mecanic, ca și îngrijitoarea al cărui ajutor era. Grăbea cât putea, prefera să frece un wc infect la infinit, decât să audă plânsul isteric al copiilor flămânzi și să îi vadă cum se dau cu capetele de pereți sau de tăblia de fier a patului”.

Ecoul contagios al acestor imagini străpunge și emoțiile cele mai reci, cele mai tari personalități și reușește să scurtcircuiteze empatia fiecărui cititor în parte. Pe lângă faptul că este o scriere de ficțiune, autorul a avut grijă să strecoară din când în când date fixe, reale privitoare la aberațiile regimului comunist:

„Decretul 770 din 1966 introduce absurda taxă de celibat și de nuliparitate. Celibatarilor li se țin prelegeri moralizatoare, cu rol mobilizator. Căsătoria și procrearea devin o datorie și un act patriotic, iar tinerii căsătoriți care nu au copii, sunt obligați să achite un impozit de 10% din venitul lunar”,

validându-se astfel motivarea realistă a romanului, dar și veridicitatea. Împletind firul narativ al prezentului cu cel al rememorării, scriitorul construiește astfel un univers kafkian, concentraționar, de unde niciun personaj nu poate evada fără să „beneficieze” de ineluctabilele excoriații. E motivul pentru care în subtextul realității istorice se grefează teme precum iubirea, prietenia, familia, solidaritatea, empatia, nuclee imuabile pe care însă regimul comunist nu a reușit să le contamineze, indiferent de multiplele sale încercări. În ciuda scenelor ce creionează universul celular al orfelinatului unde își petrece o bucată din viața sa Radu, cunoscut mai târziu ca Ursu, tablourile tandre care ilustrează dragostea dintre Răducu și Ana, căldura maternă și paternă care irizează întreaga imagine a familiei adoptive a personajului principal, adică fidelitatea și loialitatea gratuită a lui Sofian și a Rozei (familie de rromi care demonstrează publicului larg ideea de universalitate, dar și de specificitate a familiei, o monadă ce nu poate fi străpunsă, ori distrusă în baza unor factori etnici), sau amintirile fragede ale Lianei care alături de tatăl său a avut parte de o copilărie luminată amintesc faptul că, indiferent de context social-politic, cultural sau istoric, adevăratele valori ale spiritului uman se conservă negreșit. Întreaga degringoladă a istoriei comuniste este oricum eclipsată de  fapte mărețe, de oameni iluștri care au știut cum să facă față acestui regim care a subjugat libertatea și cultura, încercând să satisfacă elucubrațiile altor oameni.

Stilul precum și personajele cad dureros peste memoria și conștiința cititorilor și lasă urme aidoma torturii „băieților în trening” (n.r.: securiști), împletindu-se adesea cu emoția și candoarea unor fenomene care înnobilează sufletul omului. Narațiunea obiectivă imprimă aspectelor prezentate veridicitate și un realism social brutal, spre deosebire de narațiunile subiective ale scriitorului Dan Lungu care edulcorează la orice pas imaginea sumbră a comunismului:

„Simțeam cum trecutul meu începe să se schimbe. În joc intraseră piese noi, care nu se potrivesc deloc, care mă obligau să iau jocul de la capăt. Alte amintiri îmi veneau în minte. Gesturi și sentimente pe care le uitasem. Aceleași locuri, aceeași oameni, același timp, dar alte întâmplări. Aurelia n-ar fi trebuit să facă asta. Fuseserăm cu toții ca într-o familie și până mai adineauri fuseserăm fericiți. Acum….acum începea să se destrame.” (fragment din finalul romanului Sunt o babă comunistă a lui Dan Lungu).

Proprietatea și asumarea limbajului ar fi trebuit să fie mult mai bine șlefuite de către autor, sesizând-se  o translație crasă între registrele stilistice, fapt ce ar putea deranja anumiți cititori. Dialogurile personajelor sunt perfect construite, ceea ce conferă noimă și credibilitate  detaliilor, dar și demonstrează capacitatea autorului de a se dedubla:

„ – Îi fut în gură pe toți! strigă omul furios. Ce fă, eu mă bag în familiile lor? Ați auzit, bă? Vă fut în gură pe toți!”

(limbaj specific oamenilor grosolani, semidocți, regăsit și în limbajul personajelor din romanul În iad toate becurile sunt arse a lui Dan Lungu). Deși reușește să imite limbajul unor oameni aflați pe o treaptă inferioară pe scara socială, scriitorul rămâne blocat în transferul între registrele stilistice (el însuși vorbește cu un singur ton, cel al intelectualului critic, în preaplinul stereotipiilor sale). Se strecoară în discursul naratorului cuvinte licențioase: „Vede cu ciudă, cum din pahar i se prelinge ultimul strop de vin și îi mai fute femeii, cu sete, un picior în stomac” (ceea ce este impropriu întrucât, pe parcursul discursului naratorului, se uzitează frecvent registrul neologic „inopinat”, „penurie”, „celibat”, etc.). Consider că, eludarea lexemelor ireverențioase ar fi fost necesară pentru o acuratețe a discursului narativ propriu-zis și pentru evitarea imixtiunii personajelor în „intimitatea” naratorului.

Prin urmare, Marius Albert Neguț are meritul de a fi ajutat la formularea unei post-memorii, a unui adjuvant pentru generațiile noi de a înțelege și pricepe fenomenul reprezentat de regimul comunist. Într-o perioadă când „a gândi cu mintea ta este o nebunie” – G. Liiceanu, scriitorul oferă publicului larg o panoplie vetustă a amintirilor re-construite din Epoca de Aur, contribuind astfel, alături de Ioana Nicolaie cu Pelinul negru și Dan Lungu ale cărui romane tratează, printr-o optică aparte, fețele regimului comunist, la memoria colectivă. Tinerii, citind cărțile lor, vor putea evita greșelile trecutului, vor putea să își asume traumele trăite de predecesorii lor și vor fi luminați pentru a schimba în definitiv viitorul.

Editura: Libris Editorial

Anul apariției: 2016

Nr. de pagini: 502

ISBN: 978-606-8814-10-0