“Ne aflăm aici pe un tărâm straniu: toate consideraţiile obişnuite pot fi răsturnate, boala poate fi binele şi normalitatea poate fi boală, excitaţia poate fi sclavie sau eliberare, iar realitatea poate fi găsită în ebrietate, nu în sobrietate. Aceasta este chiar împărăţia lui Cupidon si a lui Dyonisos.” – Oliver Sacks, “Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie”

 

În Scrisori despre logica lui Hermes, Constantin Noica vorbea despre o logică prin care particularul accede la universal, printr-o mişcare trăită, non-dialectică, prin semnificaţia care se adună într-o viaţă. Există simboluri goale, dar există şi simboluri vii, multiforme, în cazul cărora, în spatele tăcerii formei, ghiceşti tulburarea şi patima din care forma s-a extras. Şi, nu în ultimul rând, există miracolul, zona improbabilă, în care viaţa unui om se smulge pe sine din chingile particularului, anecdoticului, pentru a deveni semnificativă pentru noi, cei mulţi, în mereu noi şi minunate feluri.

Îl iubim pe Oliver Sacks pentru ceea ce a ajuns să însemne pentru noi. Îl iubim pentru că, de foarte multe ori, ne-a arătat cum trebuie iubiţi oamenii. Îl iubim pentru că făcea scufundări, pentru că mergea cu motocicleta, pentru că îndeplinea ultimele dorinţe ale pacienţilor terminali, oricât ar fi fost de nebuneşti. Îl iubim pentru că a înţeles că bolnavii nu sunt simple cazuri, pentru că a făcut din boală o poartă către o înţelegere mai profundă şi mai autentică a fiinţei umane, pentru că nu s-a sfiit să stea lungit pe podea pentru a-şi convinge un pacient agnozic să se ridice. Îl iubim pe Oliver Sacks chiar şi atunci când ridică folia transparentă şi colorată a normalităţii de pe abisul din care ne pândeşte (mereu!, mereu!) golul nebuniei. Îl iubim chiar şi pentru că ne-a arătat infinit de multele nuanţe ale rătăcirii, dar mai ales, pentru că ne-a făcut să ştim (nu să credem, ci să înţelegem) că umanitatea rămâne posibilă chiar şi în mijlocul abisului atât timp cât o privire caldă şi umană rămâne fermă deasupra minţilor rătăcite pentru a le da, neobosită, semnificaţie.

Iubim în Oliver Sacks experimentatorul, l-am urmărit cu inima strânsă în abisurile metaamfetaminei şi am respirat uşuraţi atunci când a reuşit să se smulgă dintre colţii drogului. L-am admirat atunci când a făcut din propriile infirmităţi şi neputinţe ocazii de a mai înţelege câte ceva despre oameni şi de a le livra acestora, mereu şi mereu, informaţii utile. Admirăm de asemenea umorul, inteligenţa, autoironia. Ne inspirăm din curiozitatea lui nestăvilită şi ne înclinăm în faţă dovezii ultime a umanităţii şi a formei absolute a victoriei spiritului asupra materiei: capacitatea de a învinge teama de moarte şi de a trăi, plin şi pasional, până la sfârşit.

Nu în ultimul rând (sau poate în primul) iubim, la Oliver Sacks, faptul că ne-a arătat că toate acestea sunt posibile şi că încap într-un singur om.

Prin complexitatea ei, viaţa lui Oliver Sacks, scapă oricărei încercări de reducere la stereotip. Asemenea unui peştişor (cu care a fost comparat de Rhonda Gould, soţia lui Steven Jay Gould), adevărata fiinţă a umanistului Sacks ne scapă mereu printre degetele cu care scormonim în apa tremurătoare, mereu alta, a străvechiului râu al existenţelor. Cu alură de erou romantic, motociclistul Sacks e capabil să fie dr. Sacks, atunci când nu cutreieră, îmbrăcat în costum de piele, întinsurile Americii. Diver-ul Oliver poate fi cercetătorul Sacks. Junkie-ul poate fi om responsabil. Rebelul poate fi băiatul iubitor al mamei şi confidentul cuminte şi respectuos al tatălui. Omul de un infinit curaj intelectual poate fi timid şi nevrotic atunci când iubeşte. Iar peste toată această „complexitate rezolvată”, se lasă, la sfârşit, pacea Israelului, cu o mişcare maiestuoasă, voluptuoasă, aproape necredibilă.

Sacks nu este o legendă. Sacks este un prieten, unul dintre oamenii aceia improbabili care nu mai pot ieşi din mintea noastră, odată intraţi acolo. Sacks va rămâne pentru eternitate prietenul multor „marginali”. Prietenul „minţilor rătăcite”, goale, prin care putem arunca o privire abisului din care ne-am ivit. Sacks este prietenul gânditorilor seculari pentru că este exemplul (viu, cum altfel?) cel mai elocvent că o viaţă are sens şi în absenţa divinităţilor şi justificărilor transcendente. Dar, paradoxal, Sacks poate fi admirat şi de către spiritele religioase pentru că a scris pagini memorabile despre cum comuniunea liturgică poate umple de sens chiar şi minţile cele mai pustii. Sacks poate fi un erou al umaniştilor pentru ca, din marginalitatea condiţiei sale de evreu născut în cea mai neagră perioadă de antisemitism a Europei, ne-a arătat simplu şi indelebil, că umanitatea noastră înfloreşte acolo unde oamenii suferă. Iar de boală nu e scutit nimeni, nici grecul, nici evreul. Nu în ultimul rând, Sacks poate fi eroul comunităţii LGBT pentru felul firesc, de bun simţ, nedemonstrativ şi profund uman de a iubi. Oamenii ca Oliver Sacks ne arată cât de importantă este onestitatea faţă de propria sexualitate, cât de mult contează banala şi mereu fascinanta unire trupească în ecuaţia fericirii personale. Ne arată cât de mult poate conta anatema (niciodată repetată, niciodată ispăşită), atunci când vine din partea mamei, fiinţa cea mai iubită din univers. Şi, paradoxal, ne arată cât de puţin ar trebui să conteze orientările noastre sexuale atunci când interacţionăm, când încercăm să folosim împreună spaţiul comun al lumii. Într-adevăr, Oliver Sacks ne arată şi asta: există între oameni articulaţii mult mai profunde, mai substanţiale şi mai trainice decât preferinţele noastre sexuale.

Într-adevăr, pentru omul care a trăit o perioadă de 35 de ani fără să facă sex, viaţa amoroasă personală a reprezentat poate filonul cel mai nevrotic, cel mai neîmpăcat, al existenţei sale. Şi totuşi, la finalul unei vieţi atât de intense şi bogate, lui Sacks nu i s-a refuzat o ultimă iubire. Care, paradoxal, ar putea fi şi prima, într-un sens complet, deplin uman. Într-adevăr, la sfârşit, omului care a împărţit atâta dragoste în jurul său, i s-a oferit cheia înţelepciunii. Dragostea târzie a lui Oliver Sacks a adus peste umbrele crepusculului liniştea, împăcarea, deplina umanitate:

„Era o experienţă nouă pentru mine să stau liniştit în braţele cuiva şi să vorbim, să ascultăm muzică sau să stăm tăcuţi, împreună. Am învăţat să gătim şi să mâncăm bine împreună: până în acel moment, eu trăisem mai mult sau mai puţin cu cereale sau sardine, pe care le mâncam direct din conservă, fără să mă aşez la masă, în 30 de secunde… Deseori înotăm împreună, acasă sau în străinătate. Câteodată ne citim unul altuia din cărţile pe care le scriem, dar, în general, ca orice cuplu, vorbim despre ce citim, ne uităm la filme vechi la televizor, privim apusul împreună sau împărţim sendvişuri la prânz. Ne trăim viaţa într-un mod liniştit şi multidimensional – un dar minunat şi neaşteptat la vârsta mea înaintată, după o viaţă întreagă în care am stat la distanţă.”

Să ne oprim acum; oricum, orice s-ar spune despre Sacks ar fi prea puţin. Prietenul nostru nu ne-ar fi vrut nici trişti, nici melancolici. Ne-ar fi vrut în mişcare. Avem înainte o viaţă.

Editura Humanitas;

Anul apariţiei: 2015;

Nr. pagini: 440;

Traducere: Miruna Fulgeanu;

ISBN: 978-973-50-5083-2.

—> Cumpără cartea <—

Sursa foto Oliver Sacks: milenio.com

Share.

About Author

Avatar photo

De când am învăţat să citesc, viaţa mea s-a desfăşurat numai în preajma cărţilor. Citesc orice mă face să mă simt curios, neliniştit, acasă sau străin. Citesc orice mă face să mă întreb şi să nu dorm noaptea. Citesc orice promite să nu se lase rezolvat uşor. Cred în metodă, dar nu mă pot ţine de ea, aşa că am decis să-mi accept în cele din urmă condiţia de gurmand livresc. Citesc pe apucate, din intuiţie, din plăcere, iar când scriu despre ceea ce citesc, încerc să pun în rândurile mele câte puţin din toate acestea.

2 comentarii

  1. Felicitări, dragă Doru!! Un comentariu care m-a convins că neapărat trebuie să am și să citesc această carte – „În mişcare. O viaţă” de Oliver Sacks!! La multe cărți citite și să ne mai recomanzi!!

  2. Printre primele revelații pe care le-am avut citind cartea a fost cea legată de modestia și timiditatea uneia dintre cele mai remarcabile minți cu care am avut privilegiul de a fi contemporani. Neurologul ale cărui cărți au schimbat, pe de o parte, percepția publicului larg despre afecțiunile creierului, dar au zguduit și practicile medicale din domeniu, a fost o persoană de un bun-simț împins la extrem, cu un talent înnăscut (sau aș putea spune moștenit) de povestitor și o dragoste enormă față de oameni (a se citi pacienți, profesori, prieteni etc) și lume/univers în general. https://cameramea.wordpress.com/2016/02/01/oliver-sacks-dincolo-de-miscare/

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura