Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă - Haruki Murakami

Haruki Murakami este cel care m-a îndreptat, în urmă cu peste zece ani, spre literatura japoneză contemporană. Acest lucru s-a întâmplat odată cu lectura primei sale cărţi apărută la Editura Polirom, “Pădurea norvegiană”, pe care o consider şi acum, după atâţia ani, capodopera sa, cel puţin în ierarhia personală. După aceea, aşa cum mi se întâmplă cu fiecare autor preferat, i-am citit roman după roman, câteodată iubind fiecare rând scris, alteori simţindu-mă un pic dezamăgită de vreun pasaj de carte, dar niciodată abandonând opera sa. Ani de zile am trăit într-o Japonie modernă şi suprarealistă, melancolică şi plină de amintiri, în baruri unde se asculta jazz şi se creşteau pisici, uitându-mă adânc în fântâni imaginare, tânjind după vechi şi trecute iubiri, discutând în limbaje şi dialecte ciudate, căutând oi fantastice, ascultând oceanul de la terasele unor tonete ce vindeau bere, urmărind tonomate, tăcând, iubind… Da, iubind lumea fermecătoare, unică, cuceritoare şi fascinantă a lui Haruki Murakami. Aşa am cunsocut eu întregul său univers şi indiferent de ce va mai scrie sau ce va face, Haruki Murakami va avea un loc aparte în sufletul meu de cititoare-visătoare…

Şi nu cred că m-am gândit vreodată că voi aşterne pe hârtie câteva gânduri despre acest autor prolific şi foarte iubit de cititori, de aceea comentat şi recenzat copios. De altfel, chiar azi am citit peste zece recenzii la cartea “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” doar pe blogurile de specialitate din România, aşa încât nu ştiu ce aş putea să spun diferit sau în plus. Motivul pentru care îl aduc în discuţie azi este că am descoperit un alt Haruki Murakami prin intermediul unei scriituri confesive şi sincere, foarte plăcută şi ataşantă, şi acest lucru am vrut să-l împărtăşesc, nu cu dexteritatea comentatorului ci cu pasiunea cititorului.

Spuneam că în anul ce a trecut m-am îndepărtat de romane şi proza scurtă, citind mai mult poezie, jurnale şi eseuri. În această linie este conceput şi volumul “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”, ca o culegere de gânduri şi amintiri despre alergare, instrucţie personală, disciplină şi voinţă, adică o sumă de acţiuni şi calităţi mentale care, deşi aparent fără legătură cu meseria de scriitor, au conturat şi oţelit profilul autorului Haruki Murakami. Dacă la început am fost un pic contrariată de stilul direct, simplu şi firesc, declar că la final am fost cuprinsă de un sentiment de curăţenie sufletească, aşa cum o oră petrecută în natură sau în preajma unui copil inocent îţi aduce acea linişte tămăduitoare atât de preţioasă şi rară în ultimul timp…

„Însă, la urma urmei, acesta este corpul meu. Corpul meu cu limitele şi apucăturile lui. Nu am altul de schimb, cum nu am altă faţă sau alt talent, aşa că trebuie să mă descurc cu el aşa cum e, chiar dacă sunt şi lucruri care nu-mi convin. Pe măsură ce îmbătrâneşti, pe acestea le accepţi de la sine. Aşa cum te înveţi să încropeşti ceva rapid şi bun de mâncare doar cu ce mai ai prin frigider. Poţi să ai doar mere, ceapă, brânză, şi prune în saramură, că nu te plângi. Te descurci cu ce ai. Eşti recunoscător că le ai şi pe ele. Acesta este unul dintre puţinele avantaje ale îmbătrânirii.”

Cartea este un roman al alergătorului singuratic care îşi căleşte fizicul şi spiritul în antrenamente regulate şi în competiţii de tip maraton sau triatlon. De fapt alergarea este o cale de a se căuta şi regăsi pe sine, iar suferinţa şi efortul fizic nu sunt doar un preţ ce trebuie plătit, ci modalităţi de forţare a limitelor şi de înţelegere a spiritului. În engleză titlul volumului este “What I talk about when I talk about running”, o analogie şi un omagiu adus cărţii lui Raymond Carver, unul dintre autorii săi preferaţi, “What I talk about when I talk about love”. Cartea ar fi putut să preia titlul fără nicio modificare, pentru că întregul proces de alergare, devenit un mod de viaţă, este de fapt foarte asemănător unei poveşti de iubire… Necesită, ca şi aceasta, implicare, muncă, inteligenţă şi anduranţă.

“Chiar dacă, văzută din afară, sau de undeva de sus, o astfel de viaţă pare inutilă şi lipsită de sens, sau poate chiar extrem de ineficientă, mie unul nu îmi pasă. Poate că nu este decât un act zadarnic, ca acela de a turna apă într-o oală veche, cu fundul găurit, dar măcar rămâne faptul că investesc mult efort în el. Că ajută la ceva sau nu, că dau bine sau nu, la urma urmei, lucrurile cu adevărat importante pentru noi sunt de cele mai multe ori cele care nu se văd (dar se simt în suflet). Şi nu rar se întâmplă ca lucrurile de valoare să le obţii doar prin fapte ineficiente. Oricât de zadarnice ar fi ele, prosteşti sigur nu sunt. Asta cred eu. Asta simt, asta ştiu din experienţă.”

Murakami nu atinge temele predilecte din romanele sale, însă simţi că spiritul său este prezent, îi distingi condeiul de mare scriitor în fiecare rând:

„Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pentru oameni este să vadă zilnic foarte multă apă. Poate că exagerez puţin băgând pe toată lumea în aceeaşi oală, dar în orice caz, pentru mine unul pare să fie un lucru foarte important. Dacă trece multă vreme fără să văd apă, am senzaţia că încep, treptat-treptat, să pierd ceva. E ceva mai mult sau mai puţin similar cu ceea ce simte un meloman atunci când conjunctura îl împiedică multă vreme să asculte muzică. Poate că asta are întru câtva de-a face şi cu faptul că m-am născut şi am crescut în aproprierea mării.”

Mici aforisme, lucruri de bun simţ, pe care le gândim, şi eu şi tu şi noi toţi, răsar din filele acestui jurnal. Şi dacă veţi citi printre rânduri, veşi înţelege de ce Murakami este un aşa mare scriitor şi de ce fiecare carte a sa ne face să ne dorim să citim mai mult şi mai mult… Întreaga sa operă este, de fapt, promisiunea că tot ce visăm există undeva, în concret sau în imaginar, şi citind vom ajunge acolo…

“E dimineaţă, iar eu stau într-o cafenea din Marathon şi beau bere Amstel rece, după pofta inimii. E foarte bună, desigur, dar nu se compară cu cea pe care mi-o imaginam eu în timp de alergam. Lucruri frumoase precum iluziile unui om cu mintea rătăcită nu există nicăieri în lumea reală.”

Editura Polirom