„Împăratul tuturor bolilor: o biografie a cancerului” de Siddhartha Mukherjee

Publicarea unei cărți cu un astfel de titlu la una dintre editurile consacrate din România îi suscită cu siguranță interesul unui cititor de cursă lungă (sau medie…): poate fi vorba de un roman sau de un eseu sau de opera științifică a vreunui cercetător… Mai mult, încă de pe copertă (foarte bine construită, de altfel…) aflăm că volumul a primit Premiul Pulitzer în 2011, ceea ce deja atrage o sprânceană ridicată. Cum adică Premiul Pulitzer, când titlul ne trimite cu gândul la un studiu științific, care e prea puțin probabil să se adreseze publicului larg?! Deschizând cartea, cititorul va rămâne mai mult decât plăcut surprins: dincolo de noțiunile specifice medicinei (pe care autorul, el însuși medic și un prestigios cercetător în domeniul oncologiei, a avut grijă să le filtreze și să le explice pe înțelesul tuturor) și de detaliile unei boli sinistre, acesta va înțelege că lupta cu cancerul este o luptă cu deja foarte multe reprize încheiate, începută încă din antichitate, în care de multe ori omul a părut să fie învins definitiv, dar grație cercetărilor din ultimii 150 de ani balanța pare să se încline în sfârșit în favoarea sa.

Autorul demonstrează reale calități literare, expozeul său împletind armonios o capacitate de sinteză de-a dreptul uluitoare (fără a încărca excesiv mintea cititorului cu date statistice sau cu termeni științifici abstracți) cu o cultură generală solidă, dovadă moto-urile extrem de sugestive care deschid capitolele, dar și trimiterile inserate în text, care, nu numai că îl pun pe gânduri pe cititor, dar îi și cultivă latura reflexivă ( e suficient să ne aducem aminte de citatele din Lewis Carroll, sau de cele din Shakespeare, Voltaire, Hegel, Soljenițîn, William Blake sau Arthur Connan Doyle…). După cum ne avertizează încă din introducere însuși Siddhartha Mukherjee, volumul de față:

«Este cronica unei boli străvechi, cândva secretă, o boală despre care „se vorbea în șoaptă”, care s-a transformat într-o entitate letală schimbătoare, înzestrată cu forță metaforică, medicală, științifică și politică atât de pătrunzătoare, încât cancerul este adesea descris drept ciuma generației noastre. Această carte este o „biografie” în sensul cel mai adevărat al cuvântului, o încercare de a pătrunde în mintea acestei boli nemuritoare, de a-i înțelege personalitatea, de a-i demistifica modul de comportare. Dar scopul final al acestei cărți este de a ridica o problemă dincolo de biografie: putem oare să întrevedem vindecarea cancerului în viitor? Există posibilitatea să eradicăm această boală din organismele noastre și din societate pentru totdeauna?» (p. 13)

Faptul că autorul formulează încă din primele pagini aceste întrebări retorice ne aduce rapid cu picioarele pe pământ: în ciuda nenumăratelor descoperiri, mai ales a celor din domeniul biochimiei din ultimii 30 de ani, suntem departe de a ne declara învingători în războiul cu această maladie care modifică comportamente, naște drame familiale, formează atitudini sociale și politice, implică guverne și instituții internaționale. Chiar dacă intuitiv sau empiric, unele cauze ale cancerului au fost identificate încă din secolele XVIII și XIX, iată că încă nu se poate vorbi de eradicare în privința niciunei forme de manifestare a acestei boli, după cum putem constata parcurgând mai ales ultimele părți ale volumului. Dar de ce este atât de dramatică lupta cu această boală? Autorul ne dă un răspuns foarte sugestiv în acest sens:

„Cancerul nu este un lagăr de concentrare, dar deține multe dintre calitățile de anihilare ale acestuia, neagă posibilitatea vieții în afara lui și dincolo de el. El își subsumează toate făpturile vii. Viața zilnică a pacientului devine atât de intens ocupată de boală, încât lumea se șterge, fiecare fărâmă de energie morală este folosită pentru contracararea bolii. ”Cum să fac să-l înving, devenise obsesia mea”; scria jurnalistul Max Lerner despre limfomul de care suferise.” (p. 367)

Prezentarea succeselor înregistrate împotriva acestei boli, mai ales după cel de-al doilea război mondial, implică, uneori chiar obsesiv, prezentarea unor date statistice, dar cititorul va înțelege rapid cât de neputincioși suntem încă în multe privințe și câte riscuri și-au asumat atât medicii, cercetătorii implicați în nenumăratele studii și triale desfășurate pentru a identifica beneficiile uneia sau alteia dintre combinațiile chimice aplicate pe post de tratament. Pe de altă parte, foarte târziu, în ultimii ani ai secolului XX, lumea medicală a început să ia în calcul faptul că faimosul dicton „prevenția înseamnă vindecare” e valabil și în cazul cancerului, deși unele metode de identificare precoce, inclusiv faimosul test Papanicolau (din păcate autorul nu pomenește nici un cuvânt despre contribuția esențială a lui Babeș la perfecționarea acestui test), fuseseră descoperite încă din prima parte a secolului XX. Lupta cu cancerul a adus în prim plan orgoliile personale ale cercetătorilor, interesele meschine ale marilor companii producătoare de tutun americane, care au blocat nepermis de mulți ani, eforturile de prevenire ale cancerului pulmonar, incapacitatea chimiștilor de a colabora de egal la egal cu medicii din spitale, dar și incapacitatea statelor de a elabora programe de prevenire și combatere eficiente a unor tipuri de cancere despre care se știe deja că pot fi ținute sub control.

Autorul, prin demersul său, demonstrează, mai mult sau mai puțin conștient, că impactul social al cancerului este uriaș, nicio altă boală neînregistrând efecte similare (nici măcar marea epidemie de ciumă din Evul Mediu…), iar răspândirea uluitoare a fumatului (care generează cele mai multe îmbolnăviri de cancer în SUA în sec. XX) nu scutește pe nimeni (fie el simplu individ sau guvern, sau companie multinațională) de asumarea multiplelor consecințe:

«Metafora infecției este deosebit de pertinentă, deoarece fumatul de țigarete s-a împrăștiat ca o boală foarte contagioasă la toate popoarele și apoi a traversat Atlanticul, în America. În 1870, consumul pe cap de locuitor în America era de mai puțin de o țigaretă pe an. La nici treizeci de ani după aceea, americanii consumau 3,5 miliarde de țigarete și 6 miliarde de țigări de foi în fiecare an. În 1953, consumul anual mediu de țigarete ajunsese la 350 de persoană. În medie un adult american fuma 10 țigarete pe, un englez 12 și un scoțian aproape 20.

La fel ca virusurile, și țigaretele au suferit „mutații”, adaptându-se unor contexte diverse. În gulagurile sovietice a devenit monedă de schimb nelegală, printre sufragetele englezoaice un simbol al revoltei, printre americanii din zonele suburbane – o formă de a-și arăta bărbăția, printre tinerii fără nici un fel de meserie – o modă a generației. În turbulentul veac dintre 1850 și 1950, lumea a fost marcată de conflicte, fărâmițare și dezorientare. Tutunul era considerat o soluție salvatoare și egalizatoare, camaraderie, sentimentul de a aparține unei anumite comunități sau familiaritatea obiceiului. Dacă boala canceroasă este produsul tipic al lumii moderne, la fel este și cauza principală care îl produce și care ar putea fi evitată: tutunul.» (p. 230)

Încrengătura de interese economice meschine a marilor companii producătoare de țigări și nevoia de susținere politică a unora dintre președinții americani a întârziat nepermis de mult obținerea unor rezultate pozitive reale în lupta cu această maladie, după cum putem constata din paginile capitolului dedicat de autor acestui aspect atât de delicat al campaniilor naționale de prevenție și combatere.

Taberele implicate în acest război au apelat și apelează în continuare la statistici (cifrele „dau bine” întotdeauna – nu-i așa?), dar Mukherjee ne întrerupe brusc visarea cu ochii deschiși:

„Creșterea ratei de supraviețuire este, bineînțeles, un artefact. Ratele de supraviețuire par să crească, deși ceea ce a crescut cu adevărat a fost timpul scurs dintre momentul stabilirii diagnosticului și deces, datorită acestui test de screening.

O modalitate foarte simplă de evitare a acestei ingerințe este să se măsoare nu rata de supraviețuire, ci mortalitatea totală.” (p. 220)

După ce face o analiză succintă a principalelor studii cu privire la tipurile de evaluare statistică, Siddhartha Mukherjee recunoaște meritele lui Breslow în acest sens și concluzionează:

«Dacă pentru progresele făcute în oncologie se folosește ca unitate de măsură „numărul de ani de viață salvați”, valorile devin mai acceptabile. În loc să pierdem războiul cu cancerul, se pare că îl câștigăm.

Breslow nu a recomandat o formulă de calcul în locul alteia. Părerea lui era că ideea de măsurare însăși era o chestiune subiectivă. „Scopul nostru este de arăta prin aceste calcule cât de dependente sunt concluziile față de unitatea de măsură aplicată”, spunea el. În anii 1980, în SUA, se pierduseră din cauza cancerului 1 824 milioane d de ani-viață (speranța medie de viață calculată la 65 de ani). Dacă însă s-ar fi luat în considerare datele din 1950, rezultatul ar fi fost o pierdere de 2 093 milioane de ani-viață.

Evaluarea unei boli, spunea Breslow, este o activitate subiectivă, în mod inevitabil devine o măsură a noastră înșine sau a fiecărui individ. Deciziile obiective se bazează pe normative care ar trebui să fie la fel de obiective. Cairns și Bailar puteau să ne spună câte vieți se salvau sau se pierdeau datorită terapiei oncologice, dar dacă se dorea să se afle dacă investiția în cercetare ”merita să fie făcută”, trebuia mai întâi să fie definit termenul a merita; era mai valoroasă salvarea unui copil de cinci ani sau a unui adult de 65? Chiar și măsura fundamentală a rezultatului clinic – decesul – era departe de a fi fundamentală. Moartea (sau cel puțin sensul ei social) se putea „măsura”cu alte instrumente, ajungându-se la rezultate foarte divergente. Evaluarea bolii depinde, spunea Breslow, de autoevaluarea pe care o facem. Societatea și boala se întâlnesc în oglinzi paralele, fiecare aplicându-i celeilalte un test Rorschach.» (p. 223)

Implicațiile psihologice individuale și colective ale cancerului, implicațiile economice și cele politice devin, din această perspectivă, fațetele unei realități mai mult decât imediate, în care fiecare dintre noi are cel puțin o persoană din cercul de prieteni sau de colegi, sau un membru al familiei afectat de această maladie. Poate tocmai de aceea Siddhartha Mukherjee simte nevoia să recunoască meritele unor personalități implicate activ în campaniile de sensibilizare a opiniei publice față de acceptarea unor teste clinice (autorul folosește pentru acestea termenul de „trial”) sau de a influența direct guvernele pentru ca acestea să aloce fonduri consistente cercetărilor din domeniu sau înființării de noi spitale. Nu întâmplător, nume ca Mary Lasker, Sidney Farber, medicii Emil Frei și Emil Freireich se repetă aproape în fiecare capitol al cărții.

Însă, din perspectiva autorului, cel mai important aspect al luptei dintre om și cancer este faptul că omul are astfel șansa să-și regăsească umanitatea pierdută (mai mult sau mai puțin conștient):

„Boala Hodgkin se tratează prin chimioterapie cu un cocktail de citostatice. Cancerul pulmonar avansat, dar localizat se controlează prin chirurgie, chimioterapie și iradiere, leucemia limfoblastică – în remisie prelungită după chimioterapie intensivă. Pentru mine acestea erau niște miracole. Merge vorba că practica medicinei te insensibilizează la ideea de moarte. Dar când medicina te insensibilizează la ideea de viață, de supraviețuire, atunci înseamnă că și-a pierdut rostul. Romancierul Thomas Wolfe, amintindu-și de o luptă prelungită cu boala, scria în ultima scrisoare: ”Am făcut un drum lung, am fost într-o țară străină, am văzut omul negru aproape.” Eu însumi n-am făcut acest drum, dar ia-m văzut întunericul reflectat în ochii altora. Cu certitudine, însă, cele mai minunate momente din viața mea în clinică au fost să urmăresc acest drum parcurs în sens invers, să întâlnesc oameni – bărbați și femei – care se întorc din acea țară străină, să-i urmăresc îndeaproape cățărându-se cu greu spre viață.” (p. 369)

Împăratul tuturor bolilor: o biografie a cancerului de Siddhartha Mukherjee