Martor în ultimii ani la „agonia și extazele” creatoare ale lui Leonard Matei, dar și la eforturile de „a trece” cât se poate de serios, studios, prin lirica acestui început de mileniu (și nu numai), de a o aprofunda, prin octombrie 2018 considerându-l gălățeanul cel mai „apropiat” de Teodor Dună și Claudiu Komartin (din mai multe puncte de vedere), se poate afirma că prin Orașul decolorat/ glorios în rimă, al treilea său volum de poezie, se deschide un alt capitol pentru lirica de la Dunărea de Jos (gălățeană), de o complexitate aparte, unde s-ar adăuga Jazz pentru iguane al lui Răzvan Andrei ori încercările româno-australiene ale lui Dorian Stoilescu, cu un debut relativ târziu, prin În fața tirului. În rest, la acest nou capitol, am mai putea adăuga doar Ce n-a pictat Matisse, de Ioana Andrada Tudorie, carte apărută tot la Eikon (sau „Școala ardeleană”), în 2016… Debuturile foarte bune de la începuturile anilor 2010, Simona Toma, Nicoleta Onofrei, Nona Tatiana Ciofu, Anca Șerban Gaiu, Alexandru Maria, Marius Grama, Florin Buzdugan, Gabriel Nicolae Mihăilă, Laurențiu Pascal au rămas oarecum fără continuitate (s-au mai publicat cărți bune de poezie ale gălățenilor, din diferite generații, dar mă refer la o nouă paradigmă), cărțile Andrei Pelineagră nu le-am citit, iar la pierderi majore, „renunțările” Elenei Donea, Sabinei Penciu, Claudiei Samoilă, lui Adrian Haidu (deși nu știu dacă a scris și poezie), Tudor Neacșu, dedat la dulcețurile prozei, lasă Poezia oarecum descoperită, vulnerabilă, nepregătită, parcă, pentru un viitor apropiat.

Tot în octombrie 2018, la comentariile de la ședința cenaclului „Noduri & Semne”, atât cât au rămas ele consemnate, consideram că „poeziile (citite atunci de Leo Matei) reflectă o încercare de a fi altceva, fără pretenția de a fi neapărat un inovator.”

Dar „ambițiile” poetului exist/ă/au, schimbarea era evidentă de la al doilea volum, cel din 2016, În dialog cu al treilea, acum relativismul, post-umanismul și fractalismul, ultimele două observate de către prefațatorul Doru Căstăian („O poezie care, fără a fi incadescentă – Leo Matei nu mizează niciodată pe intensitate ca mijloc estetic – este revelatoare și puternică, o lume de după, aș îndrăzni să spun, de după plâns, după iluzii, după artă, după istorie. E ceva postuman și tandru care definește acest univers poetic…”), se unesc într-o treime care mizează, inspirațional, pe rădăcini istorice care ne readuc aminte de întrebarea dacă se mai poate crea și recepta artă după marile crime ale umanității: lagăre de concentrare și de exterminare, Auschwitz, Gulag, Hiroshima și Nagasaki, fenomenul Pitești, „galați/ canal dunăre-marea neagră capul midia/ alba iulia/ jilava/ aiud/ poarta albă/ jilava/ gherla/ cavnic/ valea nistrului/ gherla” (recunoașteți câte ceva din eternul „memorial al durerii… românești”, Galațiul fiind, de obicei, trecut sub o rușinoasă tăcere în ceea ce privește spațiul carceral comunist!), această legătură cu muza Klio fiind observată și de Romeo Aurelian Ilie, într-o recenzie recentă.

În această ordine de idei, Frumusețea, Armonia există nu numai de dragul existenței lor, existenței în sine, există și se străduiesc să se manifeste în strânsă co-existență cu Urâțenia și Oroarea, poetul „ascunzându-se” în spatele martorului-conștiință-dicteu, intertextualizând, parafrazând, omul devenind omul-text, precum omul-ilustrat al lui Ray Bradbury, pariind și pe un neo-suprarealism spumos jucându-se c-un pseudo-ermetism nu numai după regulile contemporaneității (încă neatinse de ideologia pandemiei), ci și ale unei auto-referențialități moderate (unde descifrezi preferințe ori urme literare), poate ultimul poem fiind exemplar, în acest sens:

„dimineața leo nu poate fi decât o întâmplare/ și apoi toate celelalte care să ne asculte/ apoi putem săăăă/ ne jucăm cu morții sau cu noi toți cei pe care suntem/ adică cum suntem doar cuvinte leo/ le știi/ (…) nenorociții de bocanci care strâng cravată vor bombăni din nou/ cu ei leo nu se poate lăuda nimeni/ sunt atât de triști în mișcare/ sunt făcuți să nu poată intona imnuri în vecii vecilor/ în africa se moare de foame și-n sua de obezitate/ dar nu-i același lucru/ așa cum bocancii contează doar la mers/ așa cum mult mai contezi tu leo/ e pur și simplu un timp nedrept care ține rugina în cuie// sfârșitul leo nu poate fi decât o întâmplare/ dar un poet poate alege să fie o execuție/ deci să așteptăm să se aducă o vorbă bună un cuvânt tenace care să ne termine/ sau nu leo/ eu te cred pe tine cum le faci tu să fie ca zacharias lichter/ (dar/ numărul 16)

„Întâmplării”, dar poate nu „Hazardului”, i se acordă, așadar, prestanță filosofică, pseudo-sumarul, care punctează etapele scrierii manuscrisului ( aproximativ 2017, 29 septembrie – 20 august 2018, rue Muzy, Genève) și anunțul „va urma/ leo”, dincolo de sincronia și diacronia saussureană, punctând, totuși, posibil, o simpatie diacronică, dar unde raportul cauză-efect este tratat à la légère, dar totuși ecologic-apocaliptic:

„megafon din muzeul cuza/ care țipă în mișcare/ despre melci saltimbanci/ egrete balerine/ morcovi stufoși care răsuflă în ghivece de ceară/ câteva curci care se descurcă la mers/ suntem specia superioară/ care fute/ bea și mănâncă tot/ în plus mai marele/ care v-a lăsat să participați la aplauze/ unde e circul de altădată cu animale apropiate omului/ cu clowni care miroseau a drojdie și prin tumbe amețeau copiii/ se întreba suspect megafonul/ unde e circul care intra în spital cu mistria (…) și se împărțeau plictisitoarele măști brodate/ alea străvechi în care jucau grecii și care au devenit merinde pentru scriitori/ șerpi târâtori/ elefanți uriași/ cămila cu patru picioare/ leul regele junglei/ femeia praștie/ chiar în acest fel curgea înregistrarea/ megafonul (eu nici măcar nu reproduc folosind pixul/ am înregistrat în trecere pe stradă cu telefonul iar el a trimis cumva pe foaia asta)/ libelula cu aripi transparente/ zebra confundată cu o trecere/ bărbatul cu un singur cap/ veniți/ veniți să-i vedeți cum cotrobăie-n plin proiector dând din copită și blană atât de frumos/ (…) rămăsesem destul de puțini să consemnăm faza pentru istorie/ chiar în felul ăsta a dispărut pentru o bună bucată de vreme/ făcea și din astea pișicherul/ nonverbale/ și desigur a apărut la bisuri aruncând caramele/ aaaaaa cum să uit/ megafonul/ luminile explodau și girofarul șters lumina a evidență/ (cer/ numărul XIV) (p.75-78)

Așadar, poemele sunt împărțite între „dar” și „cer”, poetul se simte bine construind, cu migală, pe-ndelete această carte, se joacă de-a clownul, haiducul, înțeleptul, nebunul („pot să scriu la persoana întâi și să recit ca la 5 ani la grădiniță cu picioarele încrucișate/ sunt bandit/ bandit cumplit/ și în fiecare nară am o bombă nucleară/ și la trecut/ o să vorbesc la trecut/ (…) nebunia asta nu am putut să o duc până la capăt/ sau atunci când vaporul se clătina și se făcea că mă ascund în dunăre/ ei bine nu s-a putut/ eram prea mic/ doar mă jucam cu oamenii mari să le aduc aminte să nu mă uite/ să nu fie furați de peisajul de vară cu nava tudor plescăind din zbaturi ca la 1900/ și cum căpitanul cunoștea pe de rost dealurile și gropile din dunăre (doar după tufele și copacii ordonați după mintea naturii în jumătate nisip jumătate pământ jumătate apă)/ nu-mi era frică pentru ziua de mâine (nu bănuiam că aș putea cu adevărat să dispar)/ era de poveste să călătorești până în pânzele albe cu pirați și cenușărese la bord/…, p.79), „(re-)interpretează” eroii, dar mai ales alege să dea o șansă Galațiului (chiar dacă „cei de la cluj și timișoara… sunt mult mai evoluați decât noi”, p.49):

„cum/ în ce fel să vorbești despre un oraș ca și cum l-ai cunoaște prin poezie/ dacă aș fi voronca/ i-aș enumera pe toți de la cartoful de stânga al lui cristos până la primul prieten care a împărțit castelele de nisip/ și nisipul din ochi când la bătaie căminarii din vadul de sus îl încălzeau șamanic în palmă (era mai fair să te bați cu prietenii știai unde dau și aveai irisul limpede)/ la fel de bine m-aș putea închide prin camere de cămin/ și prin ieuduri cu sticle în formate goale răspândite ciclic chiar de ioanspop însuși/ (…) cine să-și piardă în camera de bloc tot timpul din lume înghițind în loc de fursecuri pielița de la degete și vopseaua înghețată de calorifer/ 47 bineee nu era tot timpu’ iarnă/ avem patru anotimpuri în galați care se respectă/ plus un poligon de tragere pe ștefan cel mare și sfânt care nu e sigur dar la nevoie poate aduce ploaia…” (dar/ numărul 8) (pp.47-48)

Estet rafinat, Leonard Matei nu numai că dă o nouă șansă Galațiului (liric), dar îi începe o construcție de nouă-veche mitologie (sau poate doar neglijată), cu personaje noi, căprioara parcă apărută direct dintr-o legendă cu Hercule, ucisă pe splaiul Dunării (care la Galați se numește „faleză”) de niște câini sălbăticiți, un derviș misterios care pare să creadă în Nietzsche, cu deja vechiul combinat siderurgic, strada domnească, muzeul de artă contemporană, strada dogăriei, Tonegaru și roboții („de exemplu aș putea spune de tonegaru că era un robot (să îl ajut de data asta să nu-i mai rupă nimeni oasele)/ și cu siguranță un robot pictează o frumusețe de care oamenii își vor aminti cu gura căscată/ câțiva desigur/ marea majoritate culeg cuiele negândind cine le-a plantat/ ca și cum ar fi ale lor/ ca și cum ar fi pixuri și sunt pixuri prin care se semnează/ la înscrierea în școala în care se dansează/ și în alte contracte unde se recită din prima cu rimă/”, p.21), Plantația de cuie a cumplitului oraș de negustori și, iată, scriitori, Păpădia-fântână arteziană de pe locul fostei Biserici Sfânta Sofia, demolată de autoritățile comuniste, Grădina Publică, autobuzele aglomerate pe unele trasee, la anumite ore, Puful de plop (care a început să dispară, deoarece plopii nu mor chiar în picioare), străzile vultur, saturn, miron costin, un indianist local care chiar a fost prin India, evreii din anii 1940 sau 1941, Spoerri, Dunărea-Dunăre, pivnițele secrete, pasajele subterane la fel de secrete, câinii vagabonzi, dispăruți și ei între timp, reapăruți doar parțial color după începutul pandemiei, Piața Centrală sau cavoul roman cu mozaic din cartierul Micro 17, Gara și cârciuma din Podul Gării, Valea orașului cu inundațiile ei, turnul de televiziune, pierdutele tramvaie galbene, Poarta hanului turcesc, sediul ziarului „vl”, vapoarele, echipa de fotbal Oțelul și câte și mai câte locuri și „personaje”, dintre care ne vom mai opri doar la Leonard Matei, cetățeanul deloc turmentat care visa atât de frumos la orașul moldovenesc dintr-un oraș elvețian unde ceasurile sunt de ciocolată: „ce să spui când ești suit pe masă/ când se creează emulația asta fantastică/ să vorbești tare și apăsat asta este cel mai important/ ca un balerin să te strecori/ aia cu iarba nu știu cum am făcut dar m-am abținut să o zic/ fandare cu piruetă/ era și ciudat să zici așa ceva când ai la picioarele tale atâtea pahare/ în spate se aude clar/ și ăia țin minte le potrivesc ei și te trezești cu o plângere/ cum te simți cu musca pe căciulă faci bine și închei repede/ să nu scapi vreo prostie/” (p.50)

Dar, iată, în final, și tributul clar pentru Frumusețe:

„frumuseţe/ cristalurile tale trimise de dumnezeu sculptează în noi candelabre de iubire/ ultima parte a primei strofe/ pe istru apare hölderlin cu toți zeii răpuși de boală/ se clatină dar crede/ pe o rază de ț kilometri (obiectiv vorbind) e considerat profet când coboară din turn ca din bodegă/ îngheață dunărea ca înainte de război (atunci după tractor pe ea treceau oamenii)/ palmele făcute căuş în fericirea strălucitoare a râului desfac inima de teamă şi suspiciune/ şi curgerea noastră dă viaţă pietrelor/” (p.57)

O frumusețe care știe că povestea este importantă, chiar și în poezie, poemul „cer/ numărul XII” conținând, cu decoloratură daliană ori aproape ca la Frida Kahlo ( o doamnă „care-și plimba pudelul/ de se spune că de atunci plimba și pisici și fructe și legume mai mari în lesă/ de exemplu a fost văzută trăgând de un bostan lunguieț proaspăt înflorit”, p.70), germenii numelui cărții care, de subliniat, are și un umor aparte, satira însoțind solemnitatea ceremonialului politicului (doar și anti-politicul tot o formă de politic este!), acest rău atât de necesar:

„îmi rupi inima maestre/ cum cânți matale mai rar/ greierul se ascunde în canalizare/ păi le cânți din inimă se vede/ în orașul ăsta tern doar nu o fi nevoie de jeepane cu manele ca ăsta de ne bruiază acum/ e nevoie de oameni boemi ca matale care să ne conducă/ da’ ce ăștia știu să facă politică/ fac cumetrii și-și bat joc de noi cu lege și făr-de-lege/ păi ia zi-mi câte amenzi ți-au dat ăștia de când te-ai întors din germănica și dai din burduf/ vezi/ vezi/ și acordeonul scoate sunete ciudate acuma/ de draci mânca-l-ar miliția/ s-au găsit să-ți dea amendă matale și lu’ mamaia care vinde mărar și ceapă cu frunze/ marii escroci ai româniei au fost prinși/ eram sigur de teoria asta a conspirației/ că te ascunzi în colțul asta de fost cinematograf și dirijezi o întreagă rețea mafiotă/ morse da/ cum zici/ ha ha ha/ ca în armată/ ca în pușcării de băteau în elemenți/ ai ajuns să transmiți sunetele prin satelit direct la aghiotanții din teritoriu/ mare mafiot/ păi așa zic și eu să-ți dea sănătate dumnezeu/ toți avem nevoie de asta/ și să fii tolerat să le zici cum știi mai bine/ să-ți conduci organizația mafiotă până la sunetul final/ ia așa/ așa/ să se audă până la statuia lu’ emi/ pe acordul ăsta uite cum zic/ unu doi trei/ ia refrenu’/ te-ai îmbrăcat în melc preafrumoasă mireasă/ și-i mândră cochilia și te invidiez de mor/ cum nu am mereu destulă acasă/ vin munți peste dealuri cu peșterile lor/ am cam obosit/ (…) o să schimbe ăștia legea/ sunt proteste mari la bucurești cluj și se strâng și pe la noi/ tot românul artist o să primească indemnizație grasă de la stat/ neimpozitată/ da ca să rămână în țară/ da’ văd că le știi/ la fel ca cercetătorii și calculatoriștii de soi/” (pp.89-91)

Din Galațiul fără ieșire, dacă tot a bătut apropo și la Ioan Es. Pop, cărțile poștale-lirice ale lui Leonard Matei (formatul cărții te poate trimite cu gândul la ele, fiind un format asemănător și cu „Amirala Noir” a Luizei Mitu) sunt gata să plece în întreaga lume, cu un mesaj, totuși, optimist în ceea ce privește Poezia… Dar parcă, mistic-religios, mai puțin, „sentimentul Sacrului”, spre deosebire de primele două cărți, fiind mai puțin, parcă prezent, sau este mai diluat, difuz sau poate mai bine încorporat în materia lirică, materie gata de întrupat pentru a se folosi cuiele tratate (tot la Galați a existat și I.S.C.L, adică Întreprinderea de Sârme, Cuie și Lanțuri!) și crescute cu atâta grijă de către oameni…

Pentru orice eventualitate!

Orașul decolorat/ glorios în rime de Leonard Matei

Editura: Eikon

Anul apariției: 2019/2020

Nr. de pagini: 97

ISBN: 978-606-49-0112-5

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Recent, cineva spunea despre mine că scriu despre cărţi „pătrunzător şi ludic”, ceea ce poate da naştere la o hermeneutică neortodoxă, aparent neserioasă. Născut la Galaţi, în 1972, am căpătat mai întâi viciul lecturii (pe la 6-7 ani), apoi viciul scrierii (tot pe la 7 ani, dar, din fericire nu a mai rămas nimic de atunci), apoi viciul „scrierii despre cărţi” (prima tentativă în clasa a şaptea sau a opta, despre „La început a fost Sumerul…”, reluând în timpul facultăţii), despre celelalte vicii nefiind locul aici. Din anul 1998 public literatură şi cronică literară în diverse reviste de cultură, din anul 2010 sunt membru al U.S.R. La categoria poezie, iar nu critică literară… Aşadar, scriu despre cărţi din dragoste, sunt un carteador! Asta nu înseamnă că nu am urcat şi pe eşafodul de cărţi…

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura