Friedrich Dürrenmatt – „Făgăduiala (Recviem pentru romanul polițist)”

„Făgăduiala” este și nu este un roman polițist. Pe ultima copertă a cărții este numit „roman antipolițist de factură polițistă”. Ceea ce poate sugera o grămadă de sensuri, însă direcția de interpretare a acestui roman este trasată undeva, în al doilea capitol, când Dr. H. își începe istorisirea.

„Nu mă gândesc la faptul că toți criminalii voștri își primesc pedeapsa. Acest basm frumos e necesar din punct de vedere moral, face parte din minciunile care susțin statul, ca și cucernica zicală că meseria de criminal nu-i rentabilă. Dar n-ai decât să privești societatea omenească pentru a-ți da seama care-i adevărul în această privință – vreau să trec însă peste asemenea amănunte, fie și numai din principii comerciale, pentru că orice public și fiecare contribuabil are dreptul la eroii lui și la un happy-end. (…) Ceea ce mă supără mult mai mult în romanele voastre e acțiunea. Aici înșelătoria e prea nebunească și nerușinată. Vă făuriți logic acțiunea, ca o partidă de șah: aici criminalul, acolo victima, dincoace complicele, dincolo profitorul; e de ajuns ca detectivul să cunoască regulile și să repete partida, că l-a și descoperit pe criminal, ajungând dreptatea să triumfe. Ficțiunea aceasta mă înfurie. Ficțiunea se interferează cu logica numai în parte.” (pag. 28)

Trebuie să precizez că avem de-a face cu o narațiune în ramă. Personajul-narator îl întâlnește pe acest Dr. H., fost comandant al poliției, pensionat, cu prilejul unei conferințe al cărei conținut este factorul declanșator al întregii istorisiri. Construcția este ingenioasă, discursul fostului comandant privind romanele polițiste fiind doar unul dintre elemente. La fel de important este și popasul pe care cei doi tovarăși de drum din întâmplare îl fac la o benzinărie de pe marginea unei șosele, acolo unde își face veacul un fost polițist, bătrân și degradat nu atât de vârstă, cât de ceea ce i se întâmplase. Fiecare detaliu își are locul său în întregul ansamblu și, spre final, m-am trezit răsfoind paginile de început care căpătaseră o semnificație mult mai profundă. Dar să nu anticipez. După acel popas începe istorisirea poveștii ce face obiectul acestui roman, al făgăduielii. Implicațiile sale psihologice sunt puternice și surprinzătoare. Am pătruns cu multă curiozitate pe tărâmuri elvețiene, pe care nu le mai explorasem în călătoriile mele livrești. Și am aflat destul de repede de crima de la care a pornit totul, petrecută într-un sat de la periferia Zürich-ului. Decorul rustic, într-o anumită măsură sumbru, dar și pitoresc, bântuit de föhn, pare fundalul ce se pretează cel mai bine unei astfel de crime – într-o pădure, o fetiță blondă, cu codițe și o rochiță roșie este ademenită și apoi ucisă cu un brici. Felul în care mi-am închipuit eu întregul cadru îmi sugerează o atmosferă întunecată chiar și atunci când soarele răsare, ulterior, pe un cer tot mai clar. Taverna grosolană din sat, tatăl fetei ucise tăind lemne cu toporul, sătenii adunați în jurul polițiștilor și al presupusului ucigaș – toate conturează un spațiu ce-ți dă fiori.

Unul dintre polițiști, care tocmai se pregătea de plecare într-o misiune de lungă durată în străinătate, este cel care, printr-un joc al împrejurărilor, ajunge printre primii la locul faptei și tot el îi anunță vestea tristă pe părinții fetei. În mintea acestuia se produce un declic, un complex zbucium psihologic începe să se desfășoare, antrenându-l complet. Liniștea sa va fi înghițită de făgăduiala pe care a făcut-o și ancheta oficială, plauzibilă de altfel, nu-l va mulțumi. „Făgăduiala” explorează tocmai acest proces interior al lui Matthai – un bărbat retras, tăcut, singuratic, ciudat, dar un bun profesionist. Încerc să nu intru în amănunte și totuși am oferit mai mult decât am intenționat, dar nu într-atât cât să stric cuiva plăcerea lecturii ci, sper eu, spre a vă atrage atenția asupra acestei cărți aproape uitate.

„Matthai a luat desenul, l-a împăturit și l-a vîrît în portofel, rămânând cu ochii țintă la fereastra în care acum se înstăpânise noaptea.
-Locher, urează-mi noroc să-l găsesc pe uriașul aricilor, a spus el.
Medicul, sesizând dintr-o dată cum stăteau lucrurile, l-a privit consternat.
-Matthai, nu-i așa că uriașul aricilor e pentru dumneata mai mult decât o simplă ipoteză de lucru? l-a întrebat.
Matthai a confirmat.
-Pentru mine există. Nu mă îndoiesc nici o clipă că el e asasinul.” (pag 127)

Ce e cu acest uriaș al aricilor sau cu aricii a căror enigmă trebuie să o dezlege polițistul având ca punct de pornire doar desenul pe care Gritli, fetița ucisă, l-a făcut cu puțin timp înainte de moarte, rămâne să descoperiți sau nu în paginile cărții pentru că, într-adevăr, nu avem de-a face cu un tradițional roman polițist. Avem o parte din ingrediente pentru un astfel de roman, dar nu și tiparul. Pentru că acest roman depășește limitele și intențiile unui roman polițist. Dincolo de suspans, de povestea atrăgătoare, misterioasă, se desfășoară o dramă, alta decât aceea a pierderii suferite de familia victimei. Pe de altă parte, autorul reușește să se joace foarte bine nu doar cu mintea personajului său, ci și cu aceea a cititorului, întreținând o tensiune psihică aproape constantă, prin sugestii subtile, și oferind întorsături surprinzătoare ale evenimentelor – ca-n viață, de altfel. Neprevăzut, imprevizibil, îndoieli, acel „și dacă…?” – toate urmând ideea pe care am citat-o la început. Nu doar că a scris un roman ieșit din tipare, dar i-a conferit profunzime și densitate.

Editura pentru Literatură Universală