Un fragment în premieră din volumul Scafandrul și fluturele de Jean-Dominique Bauby, recent apărut la Editura Humanitas, în colecția Memorii-Jurnale
Traducere de Lidia Bodea
Bestseller internațional, vândut în peste un milion de exemplare și tradus în 30 de limbi, cartea lui Jean-Dominique Bauby stă la baza filmului omonim al lui Julian Schnabel – Premiul Bafta pentru cea mai bună ecranizare –, peliculă distinsă în 2008 și cu Globul de Aur pentru cel mai bun film, Premiul pentru cel mai bun regizor, Premiul pentru cel mai bun actor și titlul Cel mai bun film la Gala Premiilor Lumiere.
Ce înseamnă, de fapt, să fii viu? Care ne sunt, cu adevărat, bucuriile vieții? Cine – sau ce – din noi trăiește, se-ndrăgostește, caută, uită, iartă? Câtă suferință încape într-un trup, câtă nefericire într-un suflet? De ce trebuie să murim?
Publicată cu doar câteva zile înaintea morții autorului, Scafandrul și fluturele este una dintre cele mai zguduitoare povești despre viață. Ieșit din comă, dar paralizat cvasi-complet, cu o singură pleoapă, stânga, mobilă, Jean-Dominique Bauby „dictează“ această carte.
Câteva sute de mii de bătăi de pleoapă – pentru ca noi să putem vedea lumea și altfel.
Născut în 1952 în Franța, jurnalist, tată a doi copii, JEAN-DOMINIQUE BAUBY a fost redactor-șef al revistei Elle. Pe 8 decembrie 1995, un accident vascular l-a aruncat într-o comă profundă din care avea să iasă, dar cu toate funcțiile motrice distruse. E un pacient atins de sindromul locked-in, tradus literal: închis în sine. Nu mai poate mișca, mânca, vorbi și nici măcar respira fără ajutor. În tot acest corp inert, mai mișcă un singur ochi. Acest ochi – stângul – e legătura lui cu lumea, cu ceilalți, cu viața. Acest ochi îl ajută să scrie cartea de față, al cărei prim tiraj, de 25.000 de exemplare, e vândut într-o singură zi. Jean-Dominique moare în 9 martie 1997, la două zile după publicarea ei. De același autor, Raoul Levy, un aventurier du cinéma, Lattès, Paris, 1994.
FRAGMENT
Îngerul păzitor
Pe ecusonul prins de halatul alb al Sandrinei scrie „ortofonist“, însă noi ar trebui să citim „înger păzitor“. Ea a pus la punct codul de comunicare în lipsa căruia aș fi rupt de lume. Din păcate, dacă prietenii mei au deprins sistemul, aici, în spital, îl pot practica numai cu Sandrine și cu o doctoriță psiholog. De cele mai multe ori nu am la îndemână decât un arsenal anemic de mimici, bătăi ale pleoapei ori înclinări ale capului ca să pot cere cuiva puțină apă, să închidă ușa, să dea mai încet televizorul ori să-mi aranjeze perna. Și nu reușesc de fiecare dată. Singurătatea asta impusă de-a lungul atâtor săptămâni m-a ajutat să dobândesc un anume stoicism, precum și să înțeleg că lumea spitalicească se împarte în două. Mai întâi, avem o majoritate care nu-mi trece pragul fără să-ncerce să priceapă ceva din S.o.S.-urile mele, apoi sunt ceilalți, mai puțin conștiincioși, care se retrag prefăcându-se că n-au observat semnalele mele disperate. De exemplu, dobitocul acela amabil care mi-a închis televizorul la mijlocul meciului Bordeaux-München, gratulându-mă cu un „Noapte bunã!“ fără drept de apel. Totuși, dincolo de aspectele practice, imposibilitatea de a comunica apasă puțin – dacă e să mă gândesc la cât de ușurat mă simt de două ori pe zi, când Sandrine bate la ușă și, cu mutrița ei de veveriță ghidușă, risipește toate gândurile rele. Atunci, și costumul meu de scafandru, invizibil, dar care mă strânge în permanență, pare mai puțin sufocant.
Ortofonia este o artă care merită să fie cunoscută. Nici măcar nu vă puteți imagina ce gimnastică face, mecanic, limba voastră ca să poată produce toate sunetele limbii. Pe moment, mă lupt cu „l“ – eu, vrednicul de milă redactor-șef care nici măcar numele propriei reviste nu-l mai poate articula! În zilele fericite, printre două reprize de tuse, îmi regăsesc suflul și energia necesare ca să îngaim câteva sunete. Iar de ziua mea, Sandrine a reușit să mă facă să pronunț cât de cât inteligibil tot alfabetul. Cadou mai frumos nici că se putea! Am auzit cele douãzeci și șase de litere smulse din neant de o voce răgușită venită parcă din străfundul timpului. Exercițiul ăsta extenuant mi-a creat impresia c-aș fi ca omul cavernelor, care tocmai descoperă limbajul.
Uneori, telefonul ne întrerupe exercițiile. Profit de Sandrine ca să-i pot auzi pe cei apropiați și, la fel ca atunci când vrei să prinzi un fluture, să încerc sã înhaț astfel câteva frânturi de viață. Fetița mea, Céleste, povestește despre cavalcadele ei din șaua poneiului. Peste cinci luni împlinește nouă ani. Taică-meu îmi explică ce greu îi este să se țină pe picioare. Își înfruntă, vitejește, cel de-al nouăzeci și treilea an de viață. Ei sunt verigile de la cele două capete ale lanțului de dragoste care mă înconjoară și mă protejează. Mă întreb adeseori ce efect au oare dialogurile astea cu sens unic asupra interlocutorilor mei. Pe mine mă bulversează. Ce mult aș vrea să am cum răspunde la telefoanele lor calde și cu altceva decât numai cu tăcerea mea! Tăcere care pentru unii e de nesuportat. Draga de Florence nici nu-mi vorbește dacă nu-mi aude mai întâi respirația zgomotoasă în receptorul pe care Sandrine mi-l ține lipit de ureche. „Jean-Do, ești acolo?!“, se neliniștește, la celălalt capăt al firului, Florence.
Ca sã fiu sincer, din când în când, nici eu nu mai știu prea bine.
Fotografia
Ultima dată când l-am văzut pe tatăl meu, l-am bărbierit. Era chiar în săptămâna cu accidentul. Se simțea rău, așa că am rămas la el peste noapte, în aparta mentul lui parizian, strâmt, de lângă grădina Tuileries, iar dimineață, după ce i-am pregătit ceaiul cu lapte, m-am hotărât să-l scap de barba ce-i crescuse în ultimele zile. Scena mi s-a întipărit în memorie. Scufundat în fotoliul de fetru roșu în care obișnuiește să pigulească ziarul, tata înfruntă cu mult curaj lama care dă atacul asupra pielii lui căzute. Am trecut un prosop jur-împrejurul gâtului său descărnat, am întins un nor dens de spumă peste față și încerc să nu-i irit prea mult epiderma crâmpoțită pe-alocuri de vinișoare plesnite. Oboseala i-a înfundat ochii în orbite, nasul pare mai puternic în mijlocul chipului emaciat, și totuși, cu panașul de păr alb care-i încoronează dintotdeauna statura, omul nu a pierdut nimic din semeția lui. Suntem înconjurați de amintirile vieții lui, amintiri care, ca stratele geologice, au ajuns să ticsească încăperea și să o transforme în acea îngrămădeală de obiecte pe care le-adunã bătrânii și ale căror secrete tot numai ei le știu. E-o debandadă de reviste vechi, discuri pe care nu le mai ascultă nimeni, obiecte de tot felul și fotografii din toate epocile, prinse în rama unei oglizi imense. Tata, îmbrăcat în costum de marinar, jucându-se cu cercul, înainte de primul rãzboi; fetița mea, la opt ani, călare; eu, într-o poză alb-negru, undeva pe-un teren de minigolf. Aveam unsprezece ani, niște urechi clăpăuge și un aer de elev cuminte, dar cam nătâng, cu atât mai groaznic cu cât, de fapt, eram deja un leneș consacrat.
Pun punct misiunii mele de bărbier, parfumându-l pe autorul venirii mele pe lume cu apa lui de toaletă preferată. Apoi ne luăm la revedere, dar nu, pentru nimic în lume, nu înainte să-mi vorbească de scrisoarea din sertarul biroului, în care a consemnat care-i sunt dorințele de pe urmă. Nu ne-am revăzut de-atunci. Eu nu am cum pune punct vilegiaturii mele la Berck, iar el, la cei nouăzeci și trei de ani ai lui, nu se mai poate sluji de picioare ca să coboare scările impozante ale clădirii unde locuiește. Suntem amândoi, deși fiecare în felul lui, niște locked-in syndromes: eu în carcasa mea, el în apartamentul lui de la etajul al treilea. Acum, eu sunt cel bărbierit în fiecare dimineașă și de multe ori mă gândesc la tatăl meu în timp ce îngrijitorul îmi crestează conștiincios obrajii cu o lamă veche de opt zile. Sper că eu am fost un Figaro mult mai atent.
Îmi dă telefon din când în când și-atunci îi pot auzi vocea caldă, tremurând ușor în receptorul pe care o mână bună îl ține lipit de urechea mea. Nu cred că-I ușor să vorbești cu un fiu despre care știi prea bine că nu-ți va putea răspunde. Mi-a trimis fotografia de pe terenul de minigolf. Inițial, n-am priceput de ce și ar fi rămas o enigmă dacă nu s-ar fi gândit cineva să citească ce scria pe spate. În cinematograful meu personal, au prins atunci să ruleze imaginile uitate ale unui sfârșit de săptămână dintr-o primăvară, când ieșisem împreună cu părinții mei la aer curat, într-un târgușor bătut de vânt și nu prea vesel. Cu scrisul lui caligrafic, tata notase doar atât: Berck-sur-Mer, aprilie 1963.
