Elogiul simplității sau despre folclorul românesc în cheie modernă

Adaptările pentru scenă ale diverselor texte – povești, romane sau chiar poeme – sunt puse din capul locului sub lupa cronicarilor, din varii motive, trec în revistă aici doar câteva: cât din calitatea și frumusețea textului original se păstrează/conservă; cât din efortul de adaptare se justifică din punct de vedere dramaturgic; logica întregului spectacol (dacă există fir narativ, cronologie distinctă etc.). Am văzut de-a lungul anilor multe adaptări, unele din acestea frizând logica bunului-simț, altele rezumându-se la a fi copii fidele ale originalului, cu alte cuvinte, nici vorbă de adaptare, ci doar de o simplă transpunere scenică, care adesea seamănă izbitor cu celebrele serbări școlare din anii când regimul comunist impunea un canon artistic imposibil de ignorat. La ora actuală, nu cred să fie un teatru din România care să nu aibă în repertoriu măcar o adaptare pentru scenă a unui text, dimpotrivă, în unele locuri acestea abundă. În timpul spectacolului, când pe scenă se auzea ciuleandra, mi-am zis că, totuși, cea mai bună (sau de referință) pentru mine rămâne adaptarea pentru scenă a romanului omonim scris de Liviu Rebreanu, regia Dumitru Acriș, coregrafia Ștefan Lupu (spectacolul a făcut parte din repertoriul Teatrului I.D. Sîrbu Petroșani). Asta nu înseamnă că ceea ce am văzut pe scena Casei de Cultură a Studenților din Galați (locul unde se țin spectacolele Teatrului pentru Copii și Tineret Gulliver) intră în altă categorie decât cea a spectacolelor bune/foarte bune, dimpotrivă. Cu ajutorul acestei asocieri de spectacole și concepte vreau să aduc în atenția cititorilor o idee mai puțin vizibilă neofiților: poți să faci multe adaptări ale unui text nondramatic pentru scenă, în multe forme spectaculare, primează de fiecare dată nu neapărat originalitatea, ci felul cum justifică regizorul efortul de adaptare. Cu alte cuvinte, care e răspunsul lui la celebra întrebare „dar de ce o nouă adaptare, când pot să citesc textul în original?”.

În repertoriul Teatrului pentru Copii și Tineret Gulliver din Galați găsim în ultimii ani mai multe spectacole de teatru-dans, semn că echipa managerială își dorește să atragă și adolescenții în sălile de teatru; îmi vin în minte acum Pasărea măiastră, regia Ștefan Lupu și Harap Alb, regia și coregrafia același Ștefan Lupu. Asta înseamnă că vorbim despre un public educat, care are niște așteptări din partea actorilor și echipei care contribuie la ridicarea unui spectacol. Chiar dacă trupa teatrului este în continuare inegală din punct de vedere valoric, se simte dorința de perfecționare; în Zmeie, basme și fantasme sunt actori care n-au dansat pe scenă deloc, până la întâlnirea lor cu Lari Giorgescu, ceea ce spune multe și despre nebunia regizorului, dar și despre dorința echipei manageriale de a nivela din punct de vedere valoric trupa. Când vezi Lari Giorgescu pe afiș, ai niște așteptări (mari): un dansator foarte bun, unul dintre preferații lui Gigi Căciuleanu din ultimii ani, actor al TNB, care joacă mult și pe scenele teatrului independent bucureștean. Dar când vezi pe afiș numele lui în dreptul regiei și coregrafiei, se nasc alte întrebări în minte, legate de originalitate, mentorat etc. Pe afiș, se regăsește numele mentorului său (într-ale dansului), Gigi Căciuleanu, dar și numele lui Adi Nour, cel care joacă în Harap Alb, numai că de această dată Nour nu joacă, ci semnează aranjamentul muzical. Celor doi li se alătură Corina Boboc, cea care semnează scenografia (simplă, dar esențială). Remarcabilă cultura muzicală a lui Adi Nour, pusă în evidență atât prin diversitatea muzicii, cât și prin calitatea adaptărilor și interpretărilor alese. Să auzi vocea Romicăi Puceanu în toată splendoarea ei într-un spectacol despre zmeie, basme și fantasme nu e semn de curaj (asumat), ci de gândire scenică esențializată în sonorități manifeste. S-au alternat stiluri de dans, pașii de dans s-au pliat pe subiect, iar actorii au dovedit o memorie scenică lucrată minuțios, din moment ce n-au existat intrări ratate, momente de derută sau semne că cineva ar fi uitat pașii; asta înseamnă multe repetiții, intense și multe discuții purtate de regizor cu trupa.

Spectacolul are de la bun început viteză, cele 16 momente se succed precum capitolele celui mai bun roman, personajele intră și ies din scenă fără mari dificultăți, grație soluțiilor propuse de Corina Boboc: sunt multe costume în această montare, piesele de bază rămân, în cele mai multe din cele 16 momente, aceleași, dar accesoriile ajută la identificarea personajului. Astfel se suplinește lipsa textului vorbit, care se reduce la versurile poemului OuiBaDa scris de Gigi Căciuleanu. Inspirația folclorică se simte în fiecare vers, dar pentru un cititor mai puțin versat sau pentru un tânăr spectator ar putea fi o problemă lipsa unor detalii ce țin de contextul spațio-temporal. Șosetele verzi și roșii purtate de Verde și Roșu Împărat, căștile de motocicliști în aceleași culori, rochiile de Ilene Cosânzene și fete de împărat, costumul de Muma Pădurii, rochia purtată de Albă ca Zăpada și costumele piticilor, toate sunt gândite de Corina Boboc să ajute spectatorul să construiască aproape instantaneu rama poveștii originale, să înțeleagă instantaneu cine e personajul rău, cine e cel bun etc. Deloc de ignorat: detaliile ce țin de costumele populare sunt esențializate, stilizate și intră în alcătuirea adaptării pentru scenă a textelor originale. Costume din materiale fluide, care dau voie actorilor să se miște fără dificultate pe scenă, să-și facă pașii fără să se încurce în accesorii. Clopurile nu cad de pe cap, pantalonii rămân la locul lor, oricât de multe rostogoliri ar face personajele, rochiile nu sunt nici prea lungi, nici prea scurte etc.

657838161_1371059098373031_2686321455735740364_n

659537246_1371058078373133_2358508635608186161_n

656815663_1371058755039732_4297162806764317210_n

Zmeie, basme și fantasme este o joacă serioasă, propusă de Lari Giorgescu trupei gălățene, care și-a asumat integral spectacolul, deci nici urmă de ridicol și, ce e mai important, parodia lipsește. Vorbim de arhetipul bătăliei dintre bine și rău, de formele pe care le iau în folclorul românesc personajele rele și de cât de sugestive în detalii de caracter pot fi cele pozitive. N-o să trec în revistă cele 16 momente ale spectacolului, în schimb nominalizez pe cele care mi s-au părut a fi cele mai bune: Stelele/Învățarea (aici e unul din momentele care mi-a adus aminte de arhetipul lui Jung, pentru că multe din detalii sunt comune cu poveștile din folclorul altor zone din lume); Ileana și Sânziana / Oglindirea (pentru că pune în evidență un duet feminin foarte bine lucrat); Muma Pădurii / Singurătatea (excelent momentul de solo, în care costumul are funcționalitate dublată de o expresivitate derivată din detalii); Clevetirea / Perechea (un moment care pune în evidență forța poveștii și rolul ei în formarea caracterelor); Albastră-ca-Zăpada / Melancolia (cel mai bun duet al serii, în opinia mea); Calul Alb & Făt-Frumos / Maturizarea (dinamism cât trebuie, bine evidențiate la nivel de mișcare personajele). Excelent gândite momentele de grup, bine acoperit spațiul de joc și excelent dialogul cu publicul, prin așezarea actorilor în afara spațiului de joc (delimitat vizual prin acel dreptunghi imens alb), în fața scenei. Coregrafie care-ți aduce aminte de Gigi Căciuleanu, un omagiu discret adus mentorului de către creatorul spectacolului, dar alternanța de stiluri muzical și pași ține de exclusiv de creativitatea acestuia.

Zmeie, basme și fantasme nu e o adaptare pentru scenă a unui/unor text/e, e ceva mai mult: e o meditație despre artă, frumos și puterea de a conserva omenescul în fiecare detaliu manifest. Lari Giorgescu dovedește cu acest spectacol că a atins un nivel de maturizare scenică ce-i permite să facă pasul spre o nouă carieră, cea de regizor/creator de spectacole. Zmeie, basme și fantasme completează seria spectacolelor de teatru-dans propuse de Teatrul pentru Copii și Tineret Gulliver Galați, semn că proiectul managerial al echipei teatrului rodește frumos.