text ce are la bază prezentarea cărții susținută de Remus Tanasă la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, în data de 26 martie 2026
În 2025, la editura Timpul din Iași, a apărut lucrarea Conservatorism, regionalism moldovenesc și alte mofturi de secol XIX (542 pagini). Volumul aparține lui Simion-Alexandru Gavriș, cercetător științific II la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din cadrul Academiei Române, filiala Iași. Cartea cuprinde o prefață semnată de Mircea Platon, un cuvânt adresat cititorilor de către autor, opt capitole și o bibliografie selectivă.
Prefațatorul își construiește pledoaria în favoarea lucrării constatând mai întâi raritatea și circuitul restrâns al cărților acribioase despre ideile și personalitățile ce sunt circumscrise sau încadrabile conservatorismului românesc. Plecând de la această premisă, prefațatorul consideră lucrarea lui Simion-Alexandru Gavriș mai mult decât binevenită, întrucât aduce cu sine o abordare obiectivă, care lipsește în general când vine vorba despre subiecte precum cele abordate de autorul cărții. Argumentele prefațatorului sunt ilustrate scoțând în evidență tensiunea ideală dintre permanență și provizorat, dintre conservare și progresie, dintre experiență și experiment; opinând că timpurile moderne și recente au scos din ecuație sau au minimalizat primii termeni ai perechilor antinomice adineauri enumerate, prefațatorul este de părere că personajele și episoadele istorice creionate de autor sugerează că o atare bagatelizare este injustă, o decontextualizare care suferă de prea mult sentimentalism prezentist și care nu poate decât să facă un deserviciu individului și societății.
Activitatea științifică a lui Simion-Alexandru Gavriș este cunoscută specialiștilor din domeniu, fiind autorul a două monografii bine primite de către breasla istoricilor, una dedicată lui Manolache Costache Epureanu (Ipostazele unei biografii politice: Manolache Costache Epureanu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013) și una lui Grigore Mihail Sturdza (Viața și opiniile prințului Grigore Mihail Sturdza 1821-1901, două ediții, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015 și 2024). Preocupările sale științifice numără studii și articole publicate în reviste de specialitate sau în volume colective, precum și o ediție critică de documente despre funcționarii moldoveni în epoca Regulamentelor Organice, în calitate de co-editor. Pe scurt, un specialist al secolului al XIX-lea și al elitei politice și administrative autohtone, iar, nu în ultimul rând, al istoriei intelectuale a conservatorismului. Contribuțiile și activitățile sale științifică pot fi consultate accesând site-ul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” (https://institutulxenopol.ro/gavris-simion/).
Simion-Alexandru Gavriș este, într-adevăr, singurul istoric contemporan care dedică o parte a timpului său cercetării istoriei conservatorismului românesc din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea. Astfel, se alătură unei categorii restrânse de istorici și specialiști care au scris sau au acordat atenție sporită conservatorismului, amintindu-i aici pe Ioan Constantin Filitti, Anastasie Iordache, Ion Bulei, Laurențiu Vlad și Ioan Stanomir, fără a-i omite pe Zigu Ornea și Alexandru Zub care au analizat junimismul din puncte de vedere care nu pot fi decât complementare istoriei intelectuale a conservatorismului.
Cei menționați au scris mai ales pentru că au avut un interes științific de moment sau pentru că analiza intelectuală și politică a conservatorismului făcea parte dintr-un proiect de cercetare mai amplu. În mod diferit, preocupările lui Simion-Alexandru Gavriș i-au permis încă din perioada doctoratului să intre în contact cu personalități autohtone care deși au oscilat în ceea ce privește vectorul politic, și-au menținut sau nu și-au modificat complet principiile și viziunea, deschizându-i-se astfel o lume de secol XIX care trebuie încă descoperită. Insistența sa de a o descoperi și capacitatea de a-și da seama că sfera publică românească din veacul al XIX-lea mai are multe necunoscute l-au făcut să stăruie asupra detaliilor minuțioase și asupra unor episoade istorice care, pentru unii, poate, sunt considerate închise, deja cunoscute, secătuite de sevă nouă.
Prin lucrarea de față, autorul dovedește că cercetarea istorică nu este statică, nu este bătută în cuie odată pentru totdeauna și că documentele de arhivă mai vechi sau mai noi pot aduce, și adesea o fac, nuanțări necesare pentru înțelegerea vremurilor ce-au apus, trecut care nu trebuie schematizat în pripă atunci când sensibilitățile prezentului se simt hăituite. Simion-Alexandru Gavriș nu este timorat atunci când consideră că trebuie să afirme că albul nu fost chiar atât de alb sau când apelează la istoriografia internațională actualizată pentru o descriere abil contextualizată a schițelor și momentelor istorice pe care le-a avut în vedere. Atât elogierea cât și critica își au rolul lor, după cum o demonstrează în paginile cărții de față.
Cele opt capitole sunt împărțite asimetric, primul și ultimul (câte cinci subcapitole), respectiv cele dedicate lui Manolache Costache Epureanu și Grigore Mihail Sturdza (câte unsprezece subcapitole) fiind egale din acest punct de vedere. Subcapitolele sunt articole pe care autorul le-a publicat între 2019 și 2025 în revista „Convorbiri Literare” de la Iași. După cum o mărturisește chiar autorul, nu a făcut modificări prea mari față de versiunile publicate în numerele „Convorbirilor Literare”, ci doar a comprimat unele pasaje, a făcut unele îndreptări stilistice sau a reparat unele mici greșeli, adăugând câteva completări succinte.
Capitolele sunt structurate tematic, iar cele două mai consistente îi au în vedere pe Manolache Costache Epureanu și Grigore Mihail Sturdza. De altfel, cei doi sunt cele mai prezente personaje ale volumului de față, urmați la mică distanță de Lascăr Catargiu, care de asemenea se bucură de un întreg capitol. Important de știut că toți aceștia trei, alături de celelalte personalități istorice surprinse de autor, se confruntă, se aliază și se întâlnesc inevitabil și în paginile care nu au fost dedicate explicit lor.
Primul capitol este despre începuturi: primii trei ani de domnie ai lui Alexandru Ioan I, primii ani de parlamentarism din timpul lui Carol I, primii ani când România a cunoscut o guvernare stabilă (guvernul lui Lascăr Catargiu, 1871-1876), dar și primilor ani ai Partidului Național Liberal; cu privire la această din urmă temă, perspectiva autorului nu este una strict evenimențială, ci explorează câteva episoade și interpretări istorice legate de înființarea partidului liberal în funcție de câteva teorii politologice despre partide.
Al doilea capitol aduce la lumină detalii, personaje și episoade destul de puțin frecventate istoriografic precum implicarea unor conservatori moldoveni în mișcarea de la 1848 (Manolache Costache Epureanu, Lascăr Catargiu, Alexandru Sturdza-Bârlădeanu și Grigore Mihail Sturdza), raportarea deloc prozaică a doi conservatori munteni la modelul politic francez (Apostol Arsachi, Constantin Brăiloiu); mai există un subcapitol despre două ziare ieșene din 1861, „Viitorul” și „Trecutul”, care, față de ceea ce ar putea fi prima impresie și stereotipurile politice, au fost asociate invers, „Viitorul” de conservatori, respectiv „Trecutul” de liberali. Totodată capitolul II conturează începutul politic al Junimii, „petiția de la Iași” din 1871 concepută de Grigore Mihail Sturdza, rolul legăturilor de familie în timpul guvernării lui Lascăr Catargiu (1871-1876), aspecte despre Christian Tell și despre programul partidului conservator din 1880.
Al treilea capitol cuprinde câteva schițe de portret ale unor conservatori, unii mai cunoscuți, alții secundari: Petre Mavrogheni, Ioan Emanoil Florescu, Gheorghe Costaforu, Ion Bălăceanu, Vasile Boerescu, Ion Strat, Petre P. Carp, Alexandru Lahovari, Grigore Costache Epureanu, Grigore Balș, Nicolae Blaremberg și Alexandru C. Catargiu. Aș menționa aici două subcapitole provocatoare chiar din titlu, respectiv cel dedicat populismului lui Petre P. Carp și cel dedicat „conservatorismului de stânga” a lui Alexandru C. Catargiu.
Urmează cele trei capitole privitoare la cele trei personalități deja amintite, Manolache Costache Epureanu, Grigore Mihail Sturdza și Lascăr Catargiu.
Primul dintre aceste capitole, respectiv al patrulea al cărții, îl are protagonist pe Manolache Costache Epureanu în diferite ipostaze ca om al începuturilor: coaliția de la Mazar-Pașa și înființarea partidului conservator din 1880; prim-ministru al lui A.I. Cuza atât în Moldova cât și în Țara Românească; activ în 1848, în 1857 și 1859, în 1866 cu prilejul adoptării Constituției. Manolache Costache Epureanu mai este surprins și ca un personaj cu schimbări de parcurs, începând, de exemplu, alături de A.I. Cuza și terminând în relații nu foarte cordiale, sau fiind un unionist convins care ulterior nu a ezitat să critice excesele centralismului.
Capitolul V îl are în centru pe Grigore Mihail Sturdza surprins în nuanțe mai mult sau mai puțin cunoscute: fiul penultimului domn al Moldovei (Mihail Sturdza, 1834-1849), educat în Germania și Franța, mare proprietar și arendaș de moșii, general în armata otomană în Războiul Crimeii, candidat la domnia Moldovei și ulterior parlamentar, autor al „petiției de la Iași”, protagonist al unor procese pentru moștenire în viață și după moartea sa, sau figură controversată a episodului pașoptist de la Iași din 1848.
Capitolul al VI-lea surprinde parcursul și posterioritatea dezbinată a lui Lascăr Catargiu, de la anii tinereții la raportul cu A.I. Cuza, de la alegerile din 1871 la cele din 1875, de la „doctrina unui politician fără doctrină” la perspectiva societală ce a fost interpretată ca anacronism, la portretele diferite zugrăvite de Gheorghe Panu, Nicolae Iorga și Radu Rosetti.
Penultimul capitol, cel de-al șaptelea, tratează o temă destul de controversată istoriografic: regionalismul moldovenilor. Deși subiectul mai este dezvoltat și în alte subcapitole decât cele ale acestui capitol (în mod explicit în câte un subcapitol despre Manolache Costache Epureanu și Grigore Mihail Sturdza), tematica nu poate decât să atragă atenția, căci, departe de a fi rezultatul opoziției dintre unionism și separatism, regionalismul moldovenesc vine dintr-o preferință pentru hotărnicie și o potrivire doctrinară cu localismul conservator. În paginile capitolului se regăsesc rânduri despre lui Nicolae Istrati, Teodor Boldur-Lățescu, Nicolae Ceaur-Aslan sau Dumitru C. Moruzi, precum și scurte analize ale revoltei din 3 aprilie 1866 de la Iași, ale relaționării conservatorilor moldoveni și munteni cu centralismul, precum și un proiect de descentralizare administrativă pe care conservatorii moldoveni l-au avut în minte la finalul anului 1866.
În fine, ultimul capitol strânge laolaltă texte diferite tematic, unele intrigante, altele despre subiecte mai puțin avute în vizorul istoriografic, de exemplu despre definiția elitelor tradiționale în viziunea lui Constantin Hurmuzachi, despre notele mai puțin cunoscute ale lui D.A. Sturdza cu privire la Unirea Principatelor sau despre romanul Sybil sau cele două națiuni scris de politicianul conservator britanic, Benjamin Disraeli.
Concluzia ar fi că, prin lucrarea de față, autorul face un dublu serviciu, atât publicului mai larg, cât și specialistului preocupat de politica internă și de societatea românească din a doua jumătate de veac XIX. Textul cărții este accesibil și simplului iubitor de istorie, astfel că lectura devine facilă pentru cine deține un bagaj livresc mediu. În același timp, paginile cărții emană cunoaștere istorică de la primul până la ultimul rând, căci autorul aplică rigoare științifică și nu face concesii metodologice; astfel, specialistul poate descoperi piste și sugestii pentru propria aprofundare amănunțită.
