Curiozități satisfăcute și așteptări împlinite

Deloc întâmplător, concertul a început cu uvertura Uvertura Strike up the Band de George Gershwin. Un eveniment muzical ce poate fi considerat preambulul perfect pentru începutul primăverii. Nevoia de reîntinerire amestecată în doze deloc calculate de neliniște, bucurie și dor de ducă. Americanii tocmai ce-au sărbătorit Mardi Gras, carnavalul de la Veneția încă „bântuie” memoriile participanților, iar cel de la Rio a rămas un deziderat pentru mulți dintre cei care-și doresc să pășească măcar o dată pe tărâmul Americii de Sud. Între timp, postul Paștelui a început, atât pentru catolici, cât și pentru ortodocși, iar eu mi-am căutat ceva muzici de jazz pe care să le las să meargă în fundal, cât timp scriu (pentru curioși, m-am oprit la Omri Mor & Yosef Gutman, Melodies Of Light).

credit foto Cătălina Filip

Paul Daniel, dirijorul serii, a gândit perfect programul serii, care a fost în deplin acord cu personalitatea sa, iar soliștii serii au dovedit o bună înțelegere (și cunoaștere) a intențiilor acestuia. O excelentă comunicare între dirijor, pianist și orchestră, în prima parte a serii, dar și între solist, cor și orchestră, în cea de-a doua parte, când rolul de mediator al dirijorului s-a dovedit a fi benefic. Un dirijor matur, cu o experiență îndelungată pe scenele teatrelor de operă din lume, cu un simț muzical aparte, care a deschis seara așa cum trebuie: ne-am trezit dintr-odată în sălile de bal ale nebunilor ani ’20, când swingul făcea ravagii și cerea exercițiu serios din partea dansatorilor. Strike up the Band a fost o lucrare prost primită de public, dar foarte bine de critica de specialitate, ceea ce a contribuit masiv la posteritatea compoziției. Lucrarea se cântă și astăzi, nu la fel de des ca Rhapsody in Blue; ea a fost revizuită foarte mult de Gershwin după prima ieșire la public, astfel încât ceea ce se cântă astăzi se bazează pe varianta Kaufman din 1927, la care se adaugă câteva melodii compuse în 1930. Uvertura este perfectă pentru a provoca curiozitatea celor care n-au ascultat nici măcar o dată integral Strike up the Band și are și o calitate aparte: împrietenește iubitorii de muzică clasică cu muzica nouă. Paul Daniel a avut grijă să tempereze pasajele lirice, astfel încât excesul să nu domine, deși era foarte tentant, ceea ce a contribuit la o deschidere a serii excelentă.

credit foto Cătălina Filip

A urmat Concertul nr. 2, în do minor, pentru pian și orchestră, op. 18 de Serghei Rahmaninov, cu Lucas Debargue la pian. Cu un loc patru la celebrul Concurs Ceaikovski (2015), pianistul și compozitorul francez s-a dovedit pe alocuri depășit de complexitatea lucrării, nota de ansamblu a concertului fiind moderat romantică, dacă mi-e permisă exprimarea plastică. Un război al emoțiilor, cu bătălii adesea câștigate de orchestră, pianistul fiind adesea mult prea implicat în dialogul cu sine însuși, în defavoarea celui cu orchestra. Mi-a plăcut foarte mult prezența dirijorului, care dădea impresia că realmente vorbește cu muzicienii, o bucurie pentru cei aflați în sală, mai puțini obișnuiți cu o asemenea expresivitate. În partea a treia a concertului, Debarque a părut mai sigur pe el și mai deschis dialogului cu orchestra, intrările lui bine evidențiate, cu solo-uri puse sub semnul eleganței și rafinamentului (francezii și felul lor unic de a purta costumele, ah!).

credit foto Cătălina Filip

După pauză, o lucrarea în primă audiție absolută pentru mine (sunt convinsă că și pentru mulți alții din sală). Cantata Ospățul lui Belșațar de William Walton, un compozitor despre care nu știam nimic înainte să aflu că-i va fi cântată lucrarea pe scena Ateneului. Am vrut neapărat să fiu în sală pentru această a doua parte a concertului, din două motive: îmi place să ascult mereu muzică nouă, să descopăr noi partituri, al doilea motiv fiind debutului lui Andrei Stănculescu în calitate de dirijor al Corului Filarmonicii George Enescu. Pe Andrei Stănculescu îl știam în calitate de dirijor al Corului de Cameră „Preludiu – Voicu Enăchescu”, poziție pe care a ocupat-o după decesul întemeietorului formației muzicale. Foarte bine pregătit, tânărul Andrei Stănculescu dovedește că are calitățile necesare pentru a dirija un cor de mărimea celui al Filarmonicii George Enescu (fiind mulți instrumentiști pe scenă, membrii corului abia au încăput în spatele scenei) și s-a observat asta încă de la primele note. O lucrare cu subiect religios, textul fiind extras din Cartea lui Daniel și are ca subiect central ospățul pe care regele Belșațar al Babilonului, fiul lui Nabucodonosor l-a oferit însoțitorilor și femeilor sale. Ce-a făcut Walton din punct de vedere sonor cu acest subiect este memorabil și te lasă fără cuvinte. O lucrare foarte bună, care nu sacrifică nimic din poveste, dimpotrivă, reușește să aducă în fața publicului suficient de multe detalii ce țin de societate și timpul istoric, încât povestea să curgă firesc. O scriere așezată sub semnul vizualului: urmărești fastul banchetului în toată măreția lui, simți mirosul mirodeniilor și vezi agitația mesenilor. Conflictul anunțat de intrarea viorilor, iar percuția marchează climaxul (castanietele, ah, ce sunet exotic).

credit foto Cătălina Filip

Un concert cu Liviu Prunaru concertmaistru și Joidy Blanco la flaut, care a marcat debutul lui Andrei Stănculescu ca dirijor al corului Filarmonicii George Enescu, așezându-l în rândul celor de referință. Excelent și baritonul Joshua Hopkins, cu o atitudine impecabilă din punct de vedere muzical. Un debut care ne-a arătat potențialul tânărului dirijor, de urmărit evoluția acestuia în viitoarele concerte.