Cinematograful călător al domnului Saito

Cinematograful acesta există cu adevărat, purtat de-a lungul anilor, de colo-colo, de bunul domn Saito, japonez primit cu brațele deschise în toate comunitățile în care oamenii locului așteaptă în fața ecranului (o pânză albă) să vadă știri din lumea întreagă. Chiar și informația devenită, între timp, caducă este privită cu sufletul la gură.

Mii de ochi urmăresc fascinați chipurile actorilor mari ai ecranului, începând cu epoca filmului mut, trecând apoi la filmul care are coloană sonoră proprie și culminând cu o imagine foarte apropiată de cea a cinematograful de astăzi. În „Goana după aur”, Charlie Chaplin este aplaudat frenetic până în ultimul cătun.

Două fete moștenesc comoara domnului Saito, având de împlinit o singură condiție: aceea de a pleca, în lume, în căutarea ei. Așa descoperă fetele că moștenirea are valoare inestimabilă, în esență, fiind reprezentată de niște punte marcate pe o hartă: topografia frumuseții. O cascadă, cu toată căderea ei înaltă, este uluitoare pentru ochii care o văd prima oară. Aurora boreală, câmpul cu iepurii ale căror urechi se ițesc din ierburi, lacul cu păstrăvi, cărările străjuite de pini, toate aceste locuri tainici sunt doar pe jumătate ascunse privirii.

„Părul Oonei era acoperit de aripi galbene, iar ea îşi ciulea urechile de curiozitate şi bucurie. Un zâmbet fericit îi lumina fața, exact ca atunci când auzea orga răsunând în biserică. Asta voia să spună domnul Saito prin comorile sale. Am încuviinţat şi am început să le enumerăm.

— Semnul în cruce fusese făcut la Twillingate în mijlocul unui câmp de secară care se ondula în vânt, iar iepurii săreau din lan cu urechile lor lungi.

— Da, iar la Goose Cove am fost întâmpinate de o balenă care ar fi putut cu ușurință să ne spargă barca, dar în schimb s-a scufundat în tăcere în mare, fluturându-şi coada enormă în semn de rămas-bun.

Văzuserăm ghirlande de aurore boreale fluturând pe cer și cascade pline de curcubeie, ca un buchet de priviri pâlpâitoare. Toate minunile astea erau acum ale noastre. Trunchiuri de mesteacăn albe precum creta, cu amanite otrăvitoare roşii în iarba pădurii și un cuib de vultur cu coadă albă în cel mai înalt molid. În ultima noapte petrecută cu vânătorii francezi, domnul Saito ne-a oferit un apus de soare. Soarele plutea ca o portocală între două stânci abrupte, iar Oona m-a îmbrățișat. Găsiserăm, în sfârşit, ceea ce căutaserăm și ne bucuram de fiecare secundă.” (p. 383)

Ce primesc fetele, Lita și Oona, și, odată cu ele, și cititorii este secretul așezării omului în armonie cu lumea. Desigur, fetele se bucură de toată simpatia oamenilor care îl întâmpinau odinioară pe domnul Saito și care le întâmpină și pe ele, moștenitoarele „valizei de culoarea nopții”.

Cartea are, poate, un singur defect, încântător și acela: deschide, în valuri, începând cu reperabilul an 1910 și ceva peste 1952, multe povesti de viață, care mai de care mai interesante. Personajele negative nu sunt ocolite, au partea lor de urâțenie sufletească incorigibilă, strică liniștea celorlalți și își chinuie apropiații.

Fabiola este mama, femeie de o frumusețe aparte, care-și crește singură copila. Pentru Lita, tatăl necunoscut se numește Bugatti și are nenumărate chipuri, nenumărate înfățișări – Lita fixează pe un carton siluete cărora le tot decupează capul, lipind o imagine peste altă imagine, prefigurarea a meseriei pe care ea o va face peste ani, când învață cum se face montajul peliculei de filmare.

Ce este cinematograful pentru domnul Saito este pentru Fabiola magazinul de pantofi – reper existențial. Niciun pas nu seamănă cu altul, iar Fabiola știe să găsească pentru fiecare exact pantofii în care să se simtă fericit. Mersul devine element identitar. Pantofii Fabiolei se văd perfect pe ringul de dans, alunecând pe ritmurile tandre ale unui tangou argentinian. Istoria însăși poartă, uneori, cizme, alteori, sandale cu baretă de diamante.

La Betleem, pe insula Upper Puffin, oamenii recompun tipologia socială obișnuită. Nevasta căpitanului este bârfitoare. Un veterinar, care știe să repare orice, inventează, din membrană de porc, un implant auditiv. Oona poate, în sfârșit, să audă sunetele lumii și, preluând cu entuziasm ideea domnului Saito, care i-a adus și un magnetofon performant, să realizeze o bibliotecă a sunetelor. Maggie, femeie blândă, apară năpăstuiții și, alături de soțul ei, pune ordine în lucrurile – hrănește, oferă adăpost și face, la cerere, tatuaje.

Traducerea Flaviei Teoc este desăvârșită – multă finețe în alegerea cuvintelor, multă poezie în structurarea lingvistică a imaginii. În formula aceasta ajunge și la noi Cinematograful călător al domnului Saito. Titlul romanului este o metaforă a frumuseții itinerante, care creează așteptări și lasă în urma sa nostalgia. Frumusețea artei ajunge acolo unde este nevoie de ea, odată cu „valiza de culoarea nopții”.

Despre autoare găsim câteva informații în prezenatrea editurii:

Scriitoarea daneză ANNETTE BJERGFELDT s-a născut în 1961 și, pe lângă autoare de romane de succes, este o cântăreață și compozitoare premiată în Danemarca și nominalizată la Grammy, artist plastic și profesoară de compoziție muzicală. Și-a descoperit talentul de povestitoare în timpul unui turneu de patru ani făcut în Statele Unite, unde a distrat între melodii publicul spunând povești. Iar talentul ei muzical strălucește în proza melodioasă și lirică a debutului său de succes, Højsangen fra Palermovej (Când viața îți dă hipopotami, 2020), finalist al premiilor literare daneze Mofibo și Martha în 2021, și a celui de-al doilea roman pe care îl semnează, Cinematograful călător al domnului Saito (Mr. Saito Rejsebiograf, 2023; Humanitas Fiction, 2025), roman desemnat drept una dintre cele mai bune cărți ale anului 2023 de publicația Politiken, finalist al Premiului Martha 2024 și tradus până în prezent în 18 limbi.

Las mai jos alte fragmente:

„Am vorbit despre domnul Saito și, dintr-odată, o lumină verde și sălbatică a străbătut cerul. O sărbătoare neașteptată de culoare și lumină a izbucnit în lumea de deasupra noastră.

— Ce frumusețe! am exclamat în timp ce panglicile colorate străluceau pe cer.

— E aurora boreală! a strigat Oona entuziasmată.

Aveam lacrimi în ochi.

— Cum era posibil să existe pe lume ceva atât de frumos?

— Domnul Saito trebuie să fi pictat şi aici.

— Da, a răspuns Jean, avea mereu cutia cu vopsele cu el, dar nu am avut niciodată ocazia să văd ce făcea. Era bun la asta?

— Cred că da, am spus. Tatăl lui era.” (p. 378)

„— Nu înţeleg. Crucea asta e marcată chiar aici, în faţa casei, dar aici nu e nimic, a mormăit ea. Nu e nimic aici, în afară de paie și găinaţ.

M-am întins pe o stâncă mare și plată, pe care o încălzise soarele.

— Aşa e, am spus cu o privire visătoare, dar mai sunt și sărutări, şi aurora boreală, și cascade.

Oona s-a întins lângă mine fără să răspundă. Am stat o vreme întinse, lăsând soarele să ne pârjolească. Ceva din cuvintele pe care ni le spuseserăm făcuse un mic clopoţel argintiu să sune în depărtare. Am deschis ochii şi am văzut că aerul de deasupra capetelor noastre era plin de fluturi galbeni-lămâie. M-am înfiorat de bucurie.

— Oona!

— Cerul e acoperit de catifea galbenă!

— Uite!

S-a ridicat uimită și-a întins mâinile ca să le simtă în palme aripile catifelate.

— Poate că domnul Saito ne dăruieşte cu totul altceva. Ceva mult mai valoros decât nişte monede îngropate în cufere, am spus.” (p. 382)

„Ce vrajă minunată putea să facă cinematograful călător! Oamenii uitaseră de duşmanie și ură, iar vraja aceasta fusese adusă tocmai de domnul Saito.” (p. 372)

„Cele optzeci de trepte până la Betleem erau mai abrupte ca niciodată. Maggie a ameţit de câteva ori și a trebuit să se oprească în timp ce urca. Apoi Oona s-a ridicat și și-a luat mama de mână. Era greu să rămâi în continuare copil.” (p. 247)

„Memoria este un fenomen ciudat. Anumite întâmplări păstrate în sertarele din miezul fiinţei noastre sunt scoase la nesfârșit. Detaliile revin uneori unul după altul, fără oprire. Alteori, timpul trece neobservat, ca un singur an topit într-o clipă lipsită de însemnătate.

Nu-mi amintesc cât timp am stat la bordul acelei corăbii cu mărfuri, dar e posibil să fi fost câteva săptămâni. Între timp, vorbeam mult despre Paris. Fabiola urma să se angajeze într-un palazzo al pantofilor, chiar sub Arcul de Triumf, unde sandalele de vară se vor vinde ca prăjiturile calde. În fiecare noapte vom urca în Turnul Eiffel, iar la miezul nopţii ne vom grăbi la spectacolul de la Moulin Rouge, unde fetele dansau în cizmele lor îndrăzneţe legate cu multe șireturi.” (p. 57)

„Mama a reușit să mă furișeze pe punte o singură dată. Era dimineaţa devreme, iar eu m-am lăsat orbită de lumina soarelui răsărind. Fabiola mi-a arătat apoi cu degetul spre o imensitate de culoare verde-smarald. M-am frecat la ochi fără să îmi dau seama la început ce e acolo. Apoi am încremenit.

Era OCEANUL…era chiar OCEANUL.” (p. 57)

*

„Aşa i-a povestit mama avea să-i ceară să dea declarație la secţia de poliție: episodul polițistului care, mai târziu, Pantofii din piele de crocodil s-au oprit în Plaza de Mayo, unde s-au amestecat pe drumul spre pielărie cu trei perechi de pantofi de damă de culoarea verde a mării. Eu cred că doamnele erau surori pentru că marca aceea de pantofi franțuzești este semn că moşteniseră o avere considerabilă, iar răposatul nu voise să facă diferența între ele. Așadar… în fața Băncii Naționale, pantofi din piele de crocodil au strivit un chiștoc sub talpa stângă, chiar pe trotuar. Și apoi, s-a întâmplat: hoții au pătruns în bancă, oprindu-se direct în fața ghişeului. La scurt timp, s-au auzit strigăte, iar bancnotele de sute de peso au început să zboare haotic Printre ele, s-a auzit țipătul ascuțit al unei femei. Pantofi din piele de crocodil au pivotat brusc spre ieşire, dar n-am mai apucat să vedem în ce direcție s-au pierdut. Din interiorul băncii, un clopot a început să sune alarma.

Când poliţistul a întrebat-o pe Fabiola dacă îşi amintea vreun detaliu care să-i ajute să-i identifice pe hoți, a primit cea mai minuțioasă descriere a unei perechi de pantofi bărbătești. Mărimea 422, italienești, cu două catarame, o mică crestătură în călcâiul drept, și zgârieturi în pielea de crocodil. Până şi mersul tâlharului fusese descris de Fabiola în detaliu. Mersul bărbatului fusese arogant, lipsit de cea mai elementară bună-creştere. Cu toate că se ţinuse după el mai mult de o oră, mama nu putea să-i ofere polițistului nici cea mai mică descriere a infractorului.

Cât despre mine? Nici eu nu îl puteam ajuta pe polițist. De teamă că m-aș fi rătăcit de ca, privirea mea nu se desprinsese nicio clipă de Fabiola.” (p. 44)

„Fabiola venise pe lume cu șaptesprezece ani în urmă, în 1910, undeva în San Telmo, cel mai vechi cartier de imigranţi din Buenos Aires. Şi, pentru că travaliul începuse cu două luni prea devreme, copilul cântărea doar un kilogram opt sute de grame. Mama ei a murit la doar câteva minute după ce Fabiola a văzut lumina zilei. Într-un gest disperat, aproape instinctiv, tatăl ei și-a aşezat fiica nou-născută într-o cutie de pantofi aceeași cutie care, nu demult, adăpostise o pereche de pantofi bărbătești, din piele fină de vițel. Erau pantofii în care dansase valsul mirilor, cu doar un an înainte. Bărbatul a căptușit cutia cu cârpe, apoi și-a privit pruncul, încă nevenindu-i să-și creadă ochilor. Un kilogram opt sute de grame de miracol și, cu toate acestea, el nu se putea gândi decât la femeia pe care tocmai o pierduse.” (p. 7)

„Mersul fiecăruia dintre noi pe pământ este unic și dezvăluie felul nostru de a înainta în lume, pe tocuri iuți, în salturi uşoare, târșâit sau fugind pur și simplu de toate. Totul pornește de la paşi. Iar pentru fiecare drum e nevoie de încălţămintea potrivită, pantofi de balet, ghete de cățărat sau o pereche de labe de scafandru.” (p. 11)

„Domnul Saito vorbise puțin despre tatăl său. Se mutaseră impreună din Japonia la Montréal pe când era doar un copil, iar tatăl îi împărtăşea adesea povești fascinante din Orientul Îndepărtat.

— Povestea care mi-a rămas cel mai aproape de suflet este cea despre un pictor chinez din dinastia Tang. În secolul al VII-lea, artistul a creat un peisaj pentru împărat, iar în mijlo-cul tabloului a pictat o uşă. Când lucrarea a fost încheiată, l-a invitat pe împărat să o deschidă. „Vino,” i-a spus, pășind prin uşa pictată. Împăratul a încercat să-l urmeze, dar uşa rămăsese închisă. Pictorul dispăruse în propria sa creație și nu a mai fost văzut niciodată.

Aş fi vrut ca domnul Saito să îmi spună mai multe povești, dar el s-a ridicat, și-a luat jacheta și pălăria, apoi a ieşit în aerul primăverii.” (p. 285)

Cinematograful călător al domnului Saito. O poveste de iubire în șapte valuri de Annette Bjergfeldt