Lacrimile eroilor. O analiză

Matteo Nucci, romancier și eseist, cu un interes vădit față de Antichitate și spațiul mediteraneean, publica în 2013 Le lacrime degli eroi, volum tradus în limba română de Vlad Russo, la Editura Spandugino, în colecția Perpetuo, în anul 2025. De la început, pentru cititor, titlul este intrigant sau, dintr-o altă perspectivă, ridică anumite semne de întrebare. Asocierea dintre lacrimi și eroi pare, la prima vedere, contradictorie, dacă ne gândim la imaginea comună a eroului ca figură a forței, a curajului și a stăpânirii de sine. Tocmai această aparentă incompatibilitate devine însă punctul de plecare al volumului. În Lacrimile eroilor, Nucci revizitează lumea greacă de la Homer la Platon și urmărește schimbarea profundă a modelului eroic. „Eroul” este raportat la figura Antichității grecești, cea din vremea lui Homer și din vremea lui Platon, un neikos între cei doi mari gânditori, provenit din ambiția lui Platon de a contrazice scrierile predecesorului său din perspectiva personajelor sale, adică din nucleul operei sale. Astfel, pentru a releva esența contrarietății raportării la filonul eroului grec de la Homer la Platon, autorul a structurat cartea în trei mari părți, intitulate sugestiv: Nostalgia, Mânia, Moartea, teme majore de interes între cele două părți.

Volumul debutează cu un episod de mare forță simbolică momentul în care Pericle, în 429 î.Hr., sfâșiat moartea fiului său din cauza epidemiei de ciumă, cedează în fața propriului polis și plânge:

«Pentru prima oară, Pericle plângea. Plângea cu tot trupul, vărsa toate lacrimile pe care le zăgăzuise în atâția ani de bătălii politice și personale, de biruințe, înfrângeri, decepții și triumfuri amarnice. Și plânse multă vreme».

Pericle va pica la rândul său victima acestei epidemii. Un fapt salvator al onoarei sale sau o tragedie greacă asemenea celor care zguduiau scena teatrului grecesc? Scena este esențială pentru miza cărții, deoarece concentrează tensiunea dintre două moduri radical diferite de a înțelege eroismul. În lumea lui Homer, lacrimile nu compromit măreția eroului, plânsul lui Pericle nu ar fi reprezentat o anulare a eroismului său demonstrat pe câmpul de luptă, dar și pe scena politică a polisului, ci un fapt firesc. În orizontul lui Platon, însă, izbucnirea emoțională a lui Pericle impunea o renegare a eroului, o dezicere de modelul pe care îl întruchipase, o fisură a modelului viril și civic. Astfel, acest episod introduce miza cărții: dorința lui Platon de a-l înfrunta pe poetul preaiubit și de a-l ucide […] Patricidul perfect. În mod evident, nu era vorba de un act fizic, deoarece între cei doi se așternuseră straturi de timp, ci de un patricid simbolic, demonstrativ, ca orice acțiune în care discipolul se îndepărtează de maestru. Nu pentru că nu l-ar mai iubi sau respecta, ci pentru că are nevoie să își creeze o proprie identitate, să iasă din umbra celui dintâi.

Platon pornește pe urmele lui Homer printr-o «katabasis», adică printr-o coborâre rituală a celor vii în lumea morților, o coborâre care duce către moartea înainte de moarte, către moartea urmată de renaștere. Un fel de desăvârșire, de renaștere pentru a crea într-o manieră distinctă, acea cezură necesară de maestru. Ambiția lui Platon nu este doar să anuleze modelul paideic al lui Homer, ci să pună ceva în locul său, ceva care să îl depășească pe cel dintâi, adică un nou sistem de educație, menit să dea naștere unei generații de oameni capabili să trăiască în cadrul unei structuri politice total schimbate. Platon cunoștea poemele homerice, le prețuia, la fel și pe autorul lor, dar tocmai de aceea își stabilește un singur scop: să-l combată pe Homer și să-l învingă, pentru a izbândi în acțiunea de reformare a statului. Ceea ce știa era că erou trebuia redefinit, tocmai pentru că toți eroii homerici plâng […] eroi plâng fără să le pese. În noua realitate, lacrimile eroilor aparțineau unei epoci apuse, irepetabile. În secolul al V-lea î.Hr., în Grecia, bărbații nu mai pot vărsa lacrimi, lacrimile eroilor se pierduseră. Dincolo de introducerea unei noi raportări la erou și la bărbat, în general, este și momentul rescrierii poemelor homerice în noua cheie, atunci a fost epurat Homer.

Lacrimile eroilor se pierduseră. Vremurile noi nu mai acceptau ideea unui erou curajos în stare să nu se rușineze de chipul lui scăldat în lacrimi. De acum, în Grecia secolului al V-lea, cine plângea nu mai putea fi socotit bărbat. Nu putea avea curaj. Fiindcă nu-și vădea tăria sufletului. Chiar dacă nu era încă născut, Platon știa perfect ce se întâmplase cu Pericle atunci când izbucnise în plâns deasupra trupului lui Paralos. Povestea fusese transmisă din gură în gură ani la rând, iar el crescuse ascultând cu cât venin se vorbea despre prăbușirea neașteptată a celui mai iubit și mai respectat om politic atenian, oratorul invincibil care ridicase Atena pe culmi și o purtase în războiul împotriva Spartei, murind de ciumă înainte s-o vadă înfrântă.

În prima parte a volumului, intitulată Nostalgia, Matteo Nucci așază în centrul cărții memoria, una din temele majore ale universului homeric. Termenul grecesc este «mnemosyne», omniprezent în literatura clasică. Pentru vremea lui Homer, memoria era instrumentul esențial al păstrării literaturii și transmiterii ei mai departe. Oralitatea era cea care prevala, așa cum este și cazul operei homerice. Fără memorie, opera sa nu ar fi putut ajunge până la noi. Memoria este instrumentul principal de lucru, dar este și esența din interiorul scrierilor homerice. Aducerea aminte, invocarea unor fapte trecute, toate acestea sunt și aspecte ale profundei subiectivități: fiecare își amintește cât vrea și cum vrea. Odiseeaa fost considerat poemul memoriei, în care personajul principal, Odiseu, este, la rândul lui, un erou al memoriei. Odiseu supraviețuiește îndepărtării de soția și fiul său datorită memoriei, cea care îi ține loc de scut în fața seducției locurilor fermecătoare din care vrea să se întoarcă cu orice preț. Astfel, în șiragul nesfârșit de încercări pe care este nevoit să le treacă pentru a se întoarce acasă, autorul susține că de numele lui Odiseu se leagă două epitete:

polymetis» (trimițând la miile de șiretlicuri și la nenumăratele căi aflate la îndemâna eroului ca să-și atingă scopul) și «polytlas» (care trimite la nenumăratele suferințe și nesfârșitele pătimiri pe care Odiseu a trebuit să le înfrunte înainte de întoarcerea cu drepturi depline acasă).

Însă, în opera lui Homer, nostalgia lasă loc și pentru mânie, dorința de răzbunare, de revărsare a răului suferit. Lumea greacă a războiului aduce în atenție două concepte definitorii, aflate în relație de antonimie: «kosmos» și «chaos», adică ordinea Olimpului în locul dezordinii neguvernabile a luptelor barbare. Discipolul lui Platon, Aristotel așază la baza războiului alți doi termeni esențiali: «philia» și «neikos», adică prietenia și vrajba, aflate într-o relație de interdependență. În mijlocul problematicii care se naște în jurul unui război, durere, moarte, Platon reflectează asupra structurii sufletului, părților care îl definesc: a) «epithymetikon» – componenta care împinge individul la a-și urmări plăcerea carnală; b) «thymoeides» – stadiul dominat de emoții puternice precum mânia, curajul și pasiunea; c) «logistikon» – asociat cu gândirea. Dacă Odiseea era poemul memoriei, Iliada este considerat poem al mâniei. Agamemnon, Paris, Ahile sunt personajele exponente ale acestei puternice mânii clocotitoare, vrajbei care conduce mereu la conflict deschis.

În aceeași logică, Iliada poate fi considerat și poem al morții, finalitatea mâniei amintite mai sus, care hrănește mitul grecesc al vieții scurte, al bărbatului care moare ca un erou la o vârstă fragedă, în plină glorie, răpus de idealurile sale înalte. În Iliada, nu doar oamenii plâng, ci și caii, acești martori direcți ai actului de eroism. Moartea este o ieșire dramatică din scena vieții, este stadiul final al lui «koressametha», adică a sațietății de plâns, un stadiu funebru. Aici se recurge din nou la memorie. Rămâne amintirea celui dispărut. Ahile își conștientizează singurătatea abia după sfârșitul jocului funebru al lui Patroclu. Aducerea aminte nu îi dă liniște, ci îi înlătură somnul, starea vecină morții.

Miza cărții lui Matteo Nucci depășește simpla relectură a lui Homer și Platon. Ea privește transformarea profundă a modelului eroic grecesc și, odată cu aceasta, schimbarea felului în care o civilizație înțelege memoria, emoția și moartea. Lacrimile eroilor nu sunt, în acest sens, un detaliu marginal, ci semnul unei lumi care începe să se despartă de propria ei sensibilitate originară.

Lacrimile eroilor de Matteo Nucci