Traducere de Mariana Piroteală
Pulitzer Prize for Fiction 2019
Bestseller New York Times
„A schimbat felul în care vedeam Pământul, locul nostru aici. Mi-a schimbat viziunea despre lume.“ – Barack Obama
În timpul Războiului din Vietnam, un operator al forțelor aeriene cade din cer și totuși supraviețuiește, fifiind salvat de crengile unui smochin străvechi. În Iowa, cu o zi înainte de ajunul Crăciunului, un tânăr artist moștenește albumul cu fotografifii alb-negru ale unui castan american aflflat în familia lui de generații întregi. Undeva în orașul St. Paul, un avocat și o actriță amatoare hotărăsc să planteze un copac în fifiecare an, cu ocazia aniversării lor, iar între timp o botanistă genială descoperă că arborii pot comunica între ei. Un omagiu adus naturii, un apel la „conștiința ecologică“ a oamenilor, Ecoul pădurii urmărește, ca în siajul unor inele concentrice, încercarea a nouă străini de a salva ultimele frânturi de pădure virgină din America, conturând în fundal liniile unei lumi vaste și pline de resurse, pe care doar puțini dintre noi reușesc, sau vor, să o vadă.
„Un imn tulburător adus măreției naturii.“ – San Francisco Chronicle
„O uriașă fabulă plină de adevăruri.“ – The New York Times Book Review
„E ceva ce te umple de bucurie în lectura unui roman al cărui fundal transcende viața umană. Ceea ce li se întâmplă personajelor din Ecoul pădurii a trecut în conștiința mea, precum alcoolul în sânge, și a lăsat în urmă un sentiment de amărăciune sau vinovăție care nu s-a stins nici după ce am terminat de citit.“ – The Guardian
„Un mare roman care ne dezvăluie atât de multe despre copaci pe cât spune Moby Dick despre balene. Aproape fiecare pagină ascunde fraze care combină precizia cu viziunea.“ – The Times
Richard Powers (n. 1957, Illinois) și-a petrecut copilăria și adolescența în Thailanda, unde a devenit pasionat de muzică. La întoarcerea în SUA, a studiat fizica în facultate, apoi și-a schimbat radical specializarea, urmând cursuri de literatură. Este autorul a paisprezece romane, printre care se numără Cel care cheamă ecoul (2006), câștigător al National Book Award for Fiction și finalist al Pulitzer Prize, și Ecoul pădurii (2018), câștigător al Pulitzer Prize și finalist la Booker Prize. Romanul său, Uimire, nominalizat la National Book Award 2021 și Booker Prize 2021, a fost publicat în Anansi. Contemporan în 2023.
FRAGMENT:
Până la sfârșitul deceniului, dr. Westerford face cea mai surprinzătoare descoperire dintre toate: e posibil să‑și iubească semenii. Nu pe toți, dar, cu vigoare și cu o recunoștință de durată și încă verde, cel puțin pe cei treizeci și ceva de membri care o adoptă și‑i oferă un adăpost la Centrul de Cercetare Dreier din Pădurea Experimentală Franklin, la Cascades, unde petrece câțiva ani legați care sunt mai fericiți și mai productivi decât și‑ar fi putut imagina. Henry Fallows, responsabilul științific al grupului, îi obține o bursă. Alte două echipe de cercetare de la Corvallis o adaugă pe statul lor de plată. Banii sunt puțini, dar i se oferă o rulotă igrasioasă în Ghetoul de pe Pajiște și acces la laboratorul mobil — la toți reactivii și pipetele de care are nevoie. Latrinele și dușurile comune sunt un lux deșănțat pe lângă cabana Biroului de Amenajare a Teritoriului, cu spălatul la lighean cu buretele, noaptea în frig, pe verandă. Și în cantina comună e mâncare gătită, deși în unele zile ea e așa de absorbită de muncă, încât trebuie să vină cineva să‑i aducă aminte că e iar ora mesei.
Reputația ei, asemenea fiicei Demetrei, iese din nou din împărăția subpământeană. Mai multe articole științifice răzlețe legitimează lucrarea ei inițială privitoare la semnalele aeriene. Tinerii cercetători găsesc dovezi în sprijinul acestei idei la tot mai multe specii. Acaciile alertează alte acacii de pericolul girafelor care dau târcoale. Sălciile, plopii, arinii: îi surprind pe toți transmițându‑și avertismente aeriene despre invazia insectelor. Dar nu reabilitarea ei contează. Nu‑i pasă prea mult ce se întâmplă în afara acestei păduri. Toată lumea de care are nevoie e aici, sub această boltă — cea mai densă biomasă de pe Pământ. Râurile vertiginoase, ca de oțel, în care somonii își depun icrele, cu apele îndeajuns de reci, încât să amorțească orice durere, curg printre aglomerările de pietre. Toamna strălucește pe crestele preschimbate în jad de mușchi și așternute cu crengi rupte. Ici‑colo, în luminișurile răspândite prin subarboret, se ascund confrerii secrete de Rubus spectabilis, soc, afin, hurmuz, Oplopanax horridus, Holodiscus discolor și strugurii‑ursului. Conifere mari și drepte, monoliți înalți de cincisprezece etaje și groși cât lungimea unei mașini formează un acoperiș deasupra tuturor. Aerul reverberează zgomotul vieții care își vede de cursul ei. Trilul unei Troglodytes hiemalis invizibile. Scorbura industrială a ciocănitorilor cu ciocuri ca niște picamere. Bâzâitul silviei. Fâlfâitul turdidelor. Bip‑bipurile răzlețe ale cocoșului‑sălbatic pe solul pădurii. Noaptea, țipetele reci ale bufnițelor îi îngheață sângele în vine. Și, ca întotdeauna, cântecul eternității al broaștelor arboricole.
În acest paradis, descoperirile uimitoare ale colegilor ei îi confirmă suspiciunile. Observarea lentă și îndelungată face de râsul lumii întregi convingerile oamenilor despre copaci. Pe scurt, compoziția bogată și cafenie a solului — alcătuită și ea în mare parte din microbi și nevertebrate necunoscute, poate un milion de specii — canalizează putregaiul și construiește pe materia moartă în moduri pe care ea abia acum începe să le investigheze. O entuziasmează să stea la masă și să râdă și să afle lucruri alături de ceilalți, să fie parte din această rețea febrilă, care face schimb de descoperiri. Tot grupul privește. Ornitologi, geologi, microbiologi, ecologiști, zoologi specializați în evoluționism, experți în sol, mari preoți ai apei. Fiecare știe o sumedenie de adevăruri mărunte, locale. Unii lucrează la proiecte concepute să se deruleze două sute de ani și mai mult. Alții sunt desprinși direct din Ovidiu, oameni pe cale să se schimbe în alte ființe, vegetale. Împreună formează o mare asociație simbiotică, precum cele pe care le studiază.
Se dovedește că milioanele de bucle invizibile și încâlcite din jungla temperată au nevoie de un mijlocitor al morții pentru ca circuitele să funcționeze. Dacă cureți un asemenea sistem, vor secătui nenumăratele fântâni care se alimentează singure. Această evanghelie a noii silviculturi e confirmată de cele mai minunate descoperiri: bărbile de licheni sus în aer, care nu cresc decât pe copacii cei mai bătrâni și readuc azotul vital în sistemul viu. Șoarecii de câmp de sub pământ care se hrănesc cu trufe și răspândesc sporii ciupercilor Amanita pe solul pădurii. Ciuperci care se întrepătrund cu rădăcinile copacilor într-un parteneriat așa de strâns, încât e greu de spus unde se termină un organism și unde începe altul. Conifere gigant din care încolțesc rădăcini adventive sus, în boltă, capabile să se aplece ușor ca să se hrănească cu materia acumulată în bifurcațiile propriilor lor crengi.
Patricia se dedică trup și suflet brazilor duglas. Drepți ca niște săgeți, neascuțiți, înălțându‑se până la treizeci de metri înainte să ajungi la prima creangă. Sunt un ecosistem în sine, adăpost pentru mai bine de o mie de specii de nevertebrate. Făuritor de orașe, regele copacilor industriali, un copac fără de care America ar fi avut o perspectivă cu totul diferită. Preferații ei sunt răspândiți aproape de centru. Îi găsește cu ajutorul lanternei de cap. Cel mai mare dintre ei are probabil șase secole. E așa de înalt, de aproape de limitele superioare impuse de gravitație, încât îi ia o zi și jumătate să urce apa de la rădăcini și până la cel mai de sus dintre cele șaizeci și cinci de milioane de ace. Și fiecare creangă miroase a izbăvire.
Pe parcursul acestor ani, Patricia surprinde brazii duglas făcând lucruri care o umplu de bucurie. Când rădăcinile laterale ale doi brazi duglas se întâlnesc întâmplător în subterane, ele fuzionează. Prin acele noduri autoaltoite, cei doi copaci își unesc sistemele vasculare și devin unul. Uniți în pământ de mii și mii de kilometri de filamente fungice vii, copacii ei se hrănesc și se indecă unii pe alții, își țin în viață puieții și bolnavii, își pun laolaltă resursele într‑o pușculiță metabolică comună… Va dura ani întregi până să se contureze imaginea. Se vor face descoperiri, adevăruri incredibile confirmate de o rețea tot mai amplă, mondială, de cercetători din Canada, Europa, Asia, făcând cu toții cu plăcere schimb de date prin canale tot mai rapide și mai fiabile. Copacii ei sunt mult mai sociabili decât bănuia până și Patricia. Nu există indivizi. Nu există nici măcar specii separate. Totul în pădure este pădure. Competiția nu e separabilă de nesfârșitele arome ale cooperării. Copacii nu se războiesc între ei, așa cum nu se războiesc între ele nici frunzele unui copac. Se pare că până la urmă natura, în cea mai mare parte a ei, nu se luptă cu atâta ferocitate. În primul rând, pentru că acele specii aflate la baza piramidei vii nu au colți și gheare. Dar dacă copacii își împart rezervele, atunci fiecare picătură de cruzime trebuie să plutească pe o mare de verdeață.
Patricia e solicitată să se întoarcă la Corvallis să predea.
— Nu sunt destul de bună. Încă nu știu nimic.
— Asta nu ne oprește!
Dar Henry Fallows îi spune să se mai gândească.
— Hai să vorbim când ești pregătită.
Directorul centrului de cercetare, Dennis Ward, vine cu mici daruri când este pe teren. Cuiburi de viespi. Cecidii făcute de insecte. Pietre frumoase, lustruite de apele pârâului. Interacțiunile lor îi amintesc Patriciei de cele pe care le avea cu șobolanul‑negustor cu care își împărțea cabana de la Biroul de Amenajare a Teritoriului. Vizite regulate, fulgerătoare și timide, în care fac schimb de fleacuri. Apoi zile în care se ascund. Și la fel cum Patricia ajunsese să prindă drag de șobolanul‑negustor cazat la ea acasă, așa începe să‑l îndrăgească și pe acest om blând și încet.
Într‑o noapte Dennis îi aduce de mâncare. E o cină încropită din ce i‑a oferit pădurea. Ciuperci cu nuci la cuptor, cu pâine coaptă de el într‑un țest ca un clopot pe un foc de lemne. Conversația din seara asta nu e prea inspirată. Rareori e, iar Patricia îi e recunoscătoare pentru asta.
— Ce fac copacii? întreabă el, ca întotdeauna.
Ea îi spune tot ce poate, mai puțin partea care ține de biochimie.
— Plimbare? întreabă el când termină de spălat vasele într‑o cuvă cu apă.
E una din întrebările preferate, la care ea răspunde întotdeauna:
— Plimbare!
Probabil că are cu zece ani mai mult decât ea. Patricia nu știe nimic despre el și nici nu‑l întreabă. Vorbesc numai despre muncă — despre cercetarea ei lentă asupra rădăcinilor brazilor duglas, despre misiunea lui imposibilă de a strânge oameni de știință laolaltă și de a‑i face să respecte un minimum de reguli. Și ea își trăiește toamna vieții. Are patruzeci și șase de ani — mai mult decât tatăl ei când a murit. Toate florile i s‑au ofilit de mult. Dar iată albinuța.
Nu merg departe; nu au cum. Luminișul este mic, iar potecile sunt prea întunecoase să mergi pe ele. Dar nu trebuie să meargă prea departe ca să ajungă în miezul tuturor lucrurilor pe care le iubește ea. În putregai, descompunere, cioturi, toată această moarte prolifică și luxuriantă care‑i înconjoară, unde se înalță un verde teribil, care își întinde în toate direcțiile spiralele transformatoare.
— Ești o femeie fericită, spune Dennis, acolo, în spațiul generos dintre întrebare și afirmație.
— Acum sunt.
— Îți plac toți cei care lucrează aici. E remarcabil.
— E simplu să‑ți placă oamenii care iau plantele în serios.
Dar îl place și pe Dennis. Cu gesturile rare și tăcerea îmbelșugată, Dennis șterge granițele dintre acele molecule aproape identice, clorofila și hemoglobina.
— Ești autonomă. Precum copacii tăi.
— Asta e problema, Dennis. Ei nu sunt autonomi. Aici totul cade la învoială cu ceea ce‑l înconjoară.
— Așa cred și eu.
Candoarea intuiției lui o face să izbucnească în râs.
— Dar tu ai obiceiurile, munca ta. Asta te ține tot timpul ocupată.
Ea nu spune nimic, speriată de‑acum. O asemenea ambuscadă în pragul tihnitei vârste mijlocii!
Dennis îi simte încordarea; preț de câteva strigăte de bufniță, el nu adaugă nicio silabă. Apoi:
— Uite cum stă treaba. Îmi place să‑ți fac de mâncare.
Ea oftează prelung și se lasă în seama desfășurării lucrurilor.
— E plăcut să‑ți facă cineva de mâncare.
Dar totul e mult mai puțin înspăimântător decât și‑ar fi putut închipui. Mult mai ușor. Dennis propune:
— Ce‑ar fi să stea fiecare la el acasă? Și doar… să ne vizităm din când în când?
— Ar fi… posibil.
— Ne‑am face fiecare treaba. Ne‑am întâlni la cină. Ca acum!
El pare surprins când face legătura dintre propunerea aceasta nebunească și ceea ce oferă deja prezentul.
— Da. Patriciei încă nu‑i vină să creadă că ar putea avea atât de mult noroc.
— Dar aș vrea să semnez actele.
Dennis privește spre un loc golaș dintre brazii duglas, unde soarele a început neîndoielnic să apună.
— Fiindcă apoi, când mor, tu ai putea să primești pensia. Patricia îl prinde de mâna care îi tremură în întuneric. E o senzație plăcută, probabil așa se simte și rădăcina când, după secole, găsește altă rădăcină cu care să se împletească sub pământ. Sunt o sută de mii de specii de iubire, inventate separat, una mai ingenioasă decât alta, iar fiecare dintre ele zămislește lucruri noi.
