Focul – vasele comunicante ale existenței

Daniela Krien este o scriitoare germană, debutând în literatură cu romanul Irgendwann werden uns alles erzählen(Cândva ne vom povesti totul), în anul 2011. Ulterior, scrierile i-au fost apreciate și prin premiile decernate, precum Premiul pentru debut Nicolaus Born, Sächsischer Literaturpreis. În anul 2021, publica în Germania romanul Der Brand, tradus la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, în anul 2024, sub traducerea Ramonei Trufin, Focul, roman nominalizat la Dublin Literary Award.

Romanul se înscrie în tipologia literaturii psihologice, fiind o subtilă și atentă analiză a statutului femeii mature, a relațiilor de familie, a identității oferite prin cunoașterea rădăcinilor, familiei. Dincolo de planul instrospecției, specific personajului principal feminim, se poate identifica și planul exterior, explicit, contextualizat, locul în care apare și evoluează Rahel, naratorul-personaj, cea care oferă cititorului povestea sa și a lumii sale. Volumul este structurat în trei mari părți, urmând timpul cronologic, trei săptămâni, fiecare zi de luni până duminică, fire și pagini din viața familiei Wunderlich. Se pot observa și planuri narative care se împletesc perfect, mozaicul temporal trecut-prezent, îmbinarea timpului ficțiunii, timpului psihologic, modelat de trăirile Rahelei și timpul cronologic ca o coloană vertebrală a romanului, astfel realizându-se un hiat temporal complex.

Personajul principal este Rahel, soție, mamă a doi copii adulți, fiica unei mame decedate și a unui tată, despre care i s-a spus că nu a mai fost de găsit, și psiholog. Întrebarea obsedantă a întregii existențe a femeii se învârte în jurul a cine e tata?, o căutare lipsită de succes până într-un punct, cel în care va realiza că ceea ce e la vedere e cel mai greu de văzut, de fapt. Rahel trăiește întreaga sa viață cu sentimentul dezrădăcinării identitare, fiind lipsită de cunoașterea completă a propriilor sale origini, rădăcini, ceea ce avea să se reflecteze și în relațiile sale de maturitate, în statutul de soție și mamă.

Nici unul din ei nu s-a documentat suficient. N-au pus destule întrebări atunci când încă se mai putea. Au fost prea ocupați să schimbe sisteme, să învețe ceva nou, să învețe în general, să câștige bani, să crească copii, să călătorească, să se occidentalizeze și să se adapteze la noua viață. Apoi au urmat perioade de pauză, refuz și reflecție la propria gândire, la propria experiență. Până când identitățile lor s-au fixat, s-au consolidat și s-au simțit pregătiți să le pună celor mai apropiați oameni cele mai evidente întrebări, cei care trebuiau să răspundă la ele erau deja morți. Începând cu noul mileniu au murit unul după altul, în ciuda vârstelor diferite.

Existența întregii familii a fost marcată de contextul istoric, de regimul comunist din Germania de Est, fosta Republică Democrată Germană, regim care a scindat statul german în două creând fisuri ireconciliabile între cele două părți. Rahel și Peter sunt rezultatul vieții și educației sub acele vremuri, marcați de o mentalitate specifică, fiind nevoiți să se adapteze noilor timpuri, să depășească traumele unei lumi gri. Urmele, însă, vor apărea asemenea unor fantome atât în relația de cuplu, cât și în relația cu proprii lor copii: Simon și Selma.

Rahel n-a experimentat niciodată acest tip de apropiere nici nu Selma, nici cu Simon. Ar fi putut, dar nimeni nu-și târa pe-atunci copiii după el. Aceștia stăteau cuminți în pătuțuri și în cărucioare, iar mai târziu în premergătoare, până când mergeau singuri. Era la începutul anilor 1990, în Est oamenii aveau lucruri mai importante de făcut decât să-și care copiii în brațe. Puteau să se considere nocoși că s-au născut.

Relația mamă-fiică, Rahel-Selma este caracterizată prin patimă, străbătută de răni încă necicatrizate, greu de vindecat, de ambele părți. O mamă dornică să facă o carieră, un prim copil crescut de bunică, o adolescență tulburată, neînțeleasă de o mamă cu propiile răni, la rândul său. O primă maturitate fulgurantă care a transformat-o pe Selma în mama a doi copii, alături de un bărbat pe care nu știe cu siguranță dacă îl iubește sau nu. Asemenea mamei, și Selma experimentează adulterul, fiind și ea într-o agitată căutare. Deși se conturează ca fiind diferite, cele două femei au în comun neliniștea și freamătul negăsirii propriului loc, nefericirii, nevindecării interioare.

Peter și Rahel veneau în fiecare weekend și luau bebelușul cu ei acasă, însă cu timpul, mai ales în preajma sesiunii de examene, măreau intervalele de vizită și ajungeau la Sebnitz doar o dată pe lună. Mama lui Peter o descria pe Selma ca pe un copilaș necomplicat, săritor și mereu vesel. După mai mulți ani, când Rahel a aflat la o perfecționare că acesta era un comportament tipic pentru bebelușii neglijați serios din punct de vedere afectiv, a izbucnit în plâns.

Dincolo de a conștientiza eșecul maternității și rolului de mamă, Rahel trăiește și o relație de cuplu problematică, fiind într-o căsnicie tensionată, niciodată cu adevărat fericită. Atât Rahel, cât și Peter, soțul său, se aflau într-o continuă căutare de sine. Peter, profesorul universitar acuzat de a nu fi respectat identitatea de gen este victima unui scandal de proporții, contextul în care nu găsește nici înțelegerea și nici afecțiunea propriei soții, ceea ce va produce ruptura majoră în relația lor, făcându-l pe Peter distant, însingurat, iar pe Rahel adulteră. Maturitatea, însă, îi îndeamnă pe amândoi la reconciliere, dar este posibilă o împăcare sufletească neînsoțită și de una trupească, se pot închide răni neîngrijite? Izolarea la ferma lui Ruth, îndepărtarea de vacarmul citadin îi va îndemna să își dea răspunsuri de care ritmul alert al vieții i-a făcut să fugă unul de altul.

Rahel adăugă într-un castron ulei, oțet, muștar, miere de albine, lămâie, piper și sare. Le amestecă bine cu un tel până s-au omogenizat și gustă din ele cu degetul arătător. Era mulțumită. Contrastele făceau mâncarea mai gustoasă – dulce și sărat, dulce și picant, dulce și acrișor. Se uită la Peter și se întrebă de ce nu vedea și el că diferențele dintre ei ar fi trebuit să le sporească atracția unuia pentru celălalt […] Însă Rahel nu trebuia să se lase dusă de val. Să devină prea exuberantă. Căci atunci el se retrăgea ca un melc în casa lui și aștepta. Doar în literatură iubea persoanele nerăbdătoare și impetuoase. Doar acolo se putea apropia de ele fără să se simtă amenințat.

În final, personajele însoțite aievea, pe rând, de barză, devenită laitmotivul romanului, se reașează, singure sau laolaltă, fiecare în ungherul sufletului său pentru reflecție. Pentru unii este finalul unui drum, pentru alții abia începutul unuia nou. Adevărurile aflate aduc eliberarea, acceptarea și posibilitatea unui nou capitol, ridicarea deasupra lumii vechi, abandonarea sa în trecut. De altfel, cine poate să zboare fără a da din aripi?

Focul de Daniela Krien