Psihologii spun că vocile critice din copilărie se interiorizează. Este valabil mai ales pentru copiii care cresc singuri, „cei neîmbrățișați”, care au în spate relații complicate cu părinții. De la mamă, fetița aude permanent un refren demotivant, toxic țesut din prejudecăți, dezaprobare („ce dezamăgire!”) și neîncredere („Nu ești în stare…”).
Dincolo de comedie (în râs se spun mereu lucrurile adevărate), spectacolul Fetița din debara pune în lumină o dureroasă poveste de familie, destul de frecventă în societatea noastră. Piesa este un fel de curriculum vitae, bun de trecut în revistă când identitatea devine neclară, când, dincolo de nume și ocupație, spațiile rămân goale. Orice viață are simplitatea ei complicată.
„Am 10 ani și în casă părinții se ceartă…”
„Am 13 ani și vreau să plec în lume…”
„Am 19 ani și am pierdut examenul de admitere la Teatru…”
Fragmentele muzicale refac atmosfera anilor boemi, când trupa Guns N’ Roses lansa minunatul November Rain – nu toate amintirile „din debara” sunt dureroase, unele trezesc zâmbete, fiindcă toate vârstele au partea lor caraghioasă.
Tatăl, figură luminoasă, e doar o umbră, pe lângă alte umbre, căci dispare la un moment dat, nu pentru că nu-și mai iubește copilul, ci pentru a-și face altă familie. Femeile din neam, mama și bunica, sunt strașnice – agresive verbal, și nu numai, pedepsesc orice greșeală.
Dulapul este, ca în Cronicile din Narnia, un teritoriu protector. În dulap (sau în debara), fetița stă de vorbă cu Dumnezeu. E foarte singură. „Am nevoie să mă țină cineva în brațe!”, spune femeia-fetiță ori de câte ori apare la orizont un nou eșec.
Un exercițiu frumos de acceptare a lucrurilor, așa cum vin ele în calea noastră, este să-ți imaginezi că îmbrățișezi copilul care ai fost odinioară și-i spui ceea ce ai fi vrut tu să auzi: acele cuvinte bune, de cuvenită laudă, de preaplin al iubiri. Când faci pace cu acel copil care-ai fost, nu mai ai nevoie de un dulap. În timp, vine și iertarea – a fi părinte este, cum se spune, cea mai dificilă meserie, nu există rețete infailibile, după cum nu există nimic imposibil. E nevoie de iubirea a patru copii pentru ca oamenii cu suflet mohorât să se însenineze. Mesajul merge direct către părinții cărora li se pare că au copii fără talent, cărora nu le reușește nimic, copii care nu se descurcă.
Una din secvențele fermecătoare ale spectacolului este aceea în care sunt recitate cu accent perfect versuri în franceză. Visul tinerei este să facă teatru nu pentru glorie, ci pentru a schimba lumea.
La început, pe scenă, rostindu-și monologul, vezi doar o femeie care se copilărește. Decorul este schițat de lumina care prinde în faldurile ei mișcările agile, de fetiță vioaie, și o fizionomie expresivă. Rolul i se potrivește actriței care știe cum să desființeze distanțele și să dialogheze spontan cu spectatorii, cu umor, cu duioșie, luându-se pe sine ca țintă a ironiei, ca la un stand-up. Trecerea de la o vârstă la alta e fluidă, fără nimic forțat sau artificial. O vezi și o crezi. Din dulap ies, ca din ceașca de ceai a lui Proust, amintirile din copilărie.
Teatrul „George Ciprian” Buzău, Săptămâna Teatrului Tânăr, ediția a XII-a, 18-24 octombrie 2025
Fetița din debara – Teatrul de Artă București
Interpretare: Oana Jindiceanu
Scenografia: Andrei Jindiceanu
Coregrafia: Selina Colceru
Regie: Andreea Grămoșteanu și Alexandru Unguru