Fetiș(ul lui) Horea Sibișteanu

A fost suficient să citesc Stalker, povestirea care deschide volumul Fetiș, ca să-mi dau seama că voi citi pe nerăsuflate ceea ce va urma, iar la final, după 21 de povestiri, îmi părea rău că se termină. În ultimii ani, am devenit o pasionată consumatoare de proză scurtă și mă bucur când descopăr astfel de delicii literare, cum sunt povestirile cuprinse în Fetiș. Nu-i ușor să scrii proză scurtă, să surprinzi în puține pagini esența, să redai sau să creezi o atmosferă în care cititorul să migreze printre personaje, ca martor din umbră al întâmplărilor descrise. Lui Horea Sibișteanu i-a reușit acest lucru, nu știu dacă și l-a propus, însă în povestirile sale redă frânturi din viață, diverse și totuși omogene, cu un puternic spirit de observație și atenție la detaliile aparent banale, transformând firescul în spectaculos.

Primul aspect care atrage cititorul este familiaritatea în care se regăsește dintr-o dată, încă din primele pagini. Chiar și atunci când fundalul este unul străin, având în vedere că unele povestiri sunt plasate în Japonia sau în Elveția, elementele familiare persistă. Ineditul respiră împreună cu noi, fără să-l observăm de cele mai multe ori, și asta cred că a vrut să ne transmită autorul prin intermediul acestor proze savuroase. Subiectele alese au un miez suculent, stârnesc curiozitatea cititorului și îi stimulează imaginația. E drept că după 2-3 texte, deja îți dai seama că nu ai cum să prevezi direcția în care te va purta acțiunea și că supozițiile pe care ți le conturezi în minte vor fi spulberate până la final, însă acest joc al imaginației este un alt aspect care fascinează.

„Curtea lor e cufundată în întuneric. De pin vecini se aude gălăgie. Unii au musafiri și ascultă muzică, alții se ceartă. Zumzetul străzii rămâne în urmă, acoperit ddde cântecul unei cucuvele. Pentru o secundă, fata se oprește. Simte ca și cum un curent rece îi traversează spatele gâtului. Nu e semn bun. Ultima ddată când a auzit o cucuvea, a murit mamaia.”

(pag. 62 – 600 lei și un iphone 6)

Și cu fiecare povestire, pe măsură ce descoperi o altă fațetă a spațiului care te înconjoară, te întrebi oare ce supriză îți rezervă următoarea? Firul care unește aceste 21 de proze nu este unul vizibil la o primă vedere. Trebuie să o lași pe fiecare dintre ele să se așeze, să digeri în tihnă impresiile și apoi se desprind încet-încet elementele comune, elemente care nu țin de întâmplări sau de personaje, ci mai degrabă de latura abstractă. Cumva, toate cele 21 de povestiri creează un tot, oricât de diferite ar părea luate una câte una.

„Se întorsese la lectură. Dar ce citea? De data asta nu apucasem să văd și părea că e la finalul cărții. Oare câte cărți citise în cele șase luni în care fusesem plecat? Câte recenzii de carte nu citisem? Câte povești interesante îi ținuseră companie cât timp nu fusesem acolo?

Am mers cuminte în spatele ei și m-am oprit la o distanță destuld e mare de ea la trecerea de pietoni. Mă întrebam dacă s-o urmăresc azi sau să o las pe mâine. Bătrâna din metrou era și ea oprită la semafor și se uita pierdută în jur, încercând să găsească ceva. Doamne, te rog, să nu mă întrebe pe mine de direcții, să îmi pierd atenția și să o pierd pe ea!” (pag. 15 – Stalker)

Scriitura fluidă, aparent simplă, nepretențioasă, transpune cadre rupte din viață, unele amuzante, altele dulci-amărui, iar altele de-a dreptul triste. De obicei, există povestiri care mă impresionează mai mult decât altele în cadrul unui volum, tot așa cum există și povestiri care nu-mi plac. Însă din Fetiș nu pot alege o povestire care să nu-mi fi plăcut. E drept că unele mi-au plăcut mai puțin decât altele, dar niciuna nu m-a plictisit. Și în multe dintre ele am regăsit acea ironie pe care viața o aruncă adesea peste noi și care te poate face să zâmbești – senin sau amar, după caz. Cei trei X de pe copertă, plasați sub titlu, te pot duce cu gândul la erotism, dar nu acesta este predominant, chiar dacă pe alocuri apar scene din această sferă. Nu vă lăsați deci induși în eroare, prozele din Fetiș au profunzime și un spectru amplu. Reflectorul se oprește, pe rând, asupra unor scene din universul cotidian și le dezgolește esența, iar uneori – absurdul.

„Se şterge cu un prosop şi intră din nou în dormitor, aruncând un ochi spre corpul inert, să se asigure că nu mişcă, stinge lumina și închide ușa. Scutură încheietura mâinii, să întoarcă ceasul. E miezul nopții. Din bucătărie ia un chibirit și aprinde lumânarea prinsă de oala veche.

– Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa!” (pag.192-193 – Maria)

Mă bucur că n’autor și-a mai adăugat un volum încântător. Stau cu ochii pe ei, în așteptarea următoarelor apariții și, până atunci, mă voi delecta cu cele trei volume pe care încă nu le-am citit.

Editura: Nemira