Andrei Cornea – Amintiri din epoca lui Bibi. O post-utopie – Seria de autor Andrei Cornea, Editura Humanitas

-Fragment –

„Animalele! Auzi de ce le era lor bine – tobe, cântece, excursii cu colectivul, ciuperci, mâna sub fustă! Și mai îmi cer și părerea, după toate. Cică eu țin minte totul, fiindcă am lucrat în Miniadev! Ca și când despre ținut minte era vorba acolo! Mai știe cineva dintre oamenii de azi cum fabricam noi trecutul după cum dicta Partidul? Cum contrafăceam noi toate documentele? Cum naiba se pot uita lucrurile astea, cum se pot șterge toate din minți, precum pata aia de pe perete pe care o acoperi cu o mobilă sau o dai cu o vopsea nouă pe deasupra? Ba chiar mai rău, că, uite, pata aia, uite, n-are poftă să se șteargă cu una-cu două. Doar azi nu-i obligă nimeni să uite și nici nu-i schingiuiesc, cum ne schingiuiau pe noi, dacă-și aduc aminte de ceva stingheritor politic, ca poza aia din ziar cu Aaronson și Rutherford pe care am găsit-o întâmplător și am păstrat-o și de atunci am început să înțeleg… Și totuși n-au trecut decât… câți ani oare de la evenimente? Trei, zece, douăzeci și cinci?“Ținea minte perfect (sau așa credea) ce fusese înainte, dar, când era vorba despre ce se întâmplase după, anii i se învălmășau în cap și totul plutea într-un fel de negură, care anihila limitele lunilor și anilor. A fost mult, a fost puțin – parcă totul nu fusese decât un pe urmăprelungit luni și ani de zile. Un provizorat, o tranziție (spre ce?), o trecere spre altă viață (care?) care mereu își amâna sosirea; așa că, deși unele detalii îi erau clare, întregul, sensul general al mișcării rămâneau obscure. Pesemne că totul se schimba prea repede, prea continuu; lucrurile vechi piereau pe neașteptate, oamenii se îmbrăcau mereu altfel, arătau altfel (mai ales femeile), casele vechi erau derâmate sau revopsite, străzile căpătau mereu alte nume, sau se croiau noi străzi, se puneau alte afișe și alte semne de circulație; până și bordurile trotuarelor le schimbau frenetic. Apăreaumereu trenuri noi, mașini noi, telefoane noi, ziare noi, tâmpenii noi și mai ales oameni noi care pășeau țanțoși, enervanți, nestingheriți de trecut. Iar de felul adevărat de viață de dinainte, din vremea SOCENG-ului[1] și a lui Big Brother, își aminteau tot mai puțini. Lumea citea cu nesaț ziarele, se uita la noiletele-ecrane adică la televizoare, cum se chemau acum,și comenta tot felul de noutăți, scandaluri, crime, filme, dive, sport, jafuri, șomaj, bătăi de stradă, revolte, greve, dar despre ce făcuse sau ce fusese fiecareînainte nimeni ori nu voia să vorbească, ori pretindea cu seninătate că nu ținea minte, ba chiar că lucrurile fuseseră cu totul altfel decât știa el bine că fuseseră. Fiindcă el chiar știa.

De exemplu, numai acum câteva zile îl întâlnise pe vechiul lui coleg de la Miniadev, Syme, specialistul în Nouvorbă, cu care cândva, în anul ăla fatidic, 1984, înainte de a o întâlni pe Julia, discutase mai mult la prânz, la cantina ministerului. Bineînțeles, mai târziu, după el, îl luaseră și pe Symeacolo… la Miniiub, la anchetă, apoi îi dăduseră drumul, reeducat. După, fusese reabilitat și repede promovat la un institut de lingvistică unde se ocupa cu reîmprospătarea Vechivorbei, disprețuite sub SOCENG. Colaborase și la un volum colectiv în care desființa teoria pe care se bazase Nouvorba – volum pe care nu-l citea nimeni, dar el câștigase bani frumoși de la, cică, un sponsor privat. Era îmbrăcat bine, ba chiar avea în jurul gâtului un fular verde, lung până la ghete, foarte șic și „progresist“, și se spunea că are șanse bune să fie admis anul acesta la Academia de Științe. Acum, îndată ce-l văzu, îl sărutase pe ambii obraji, apoi îi vorbise entuziast despre munca sa nouă de analiză critică a principiilor oricărei Nouvorbe trecute, prezente și viitoare.

„Tocmai tu, Syme dragă, care pe timpuri apreciai atât de mult Nouvorba și care lucrai cu atâta pasiune la Ediția a Unsprezecea a Dicționarului ei să fii pus acum s-o desființezi! Presupun că nu ți-e ușor“, îl înțepase el.

„Eu apreciam Nouvorba? se încruntase Syme. Nu se poate. Nu țin minte. Când asta?“

„Ei, înainte, când îmi reproșai mie că nu știu să apreciez „frumusețea desființării cuvintelor“ – chiar așa ziceai. Îmi amintesc perfect, în ziua aceea, în aprilie 1984, cu nici un an înainte de evenimente, când mâncam amândoi la cantina aia împuțită de la Miniadev (îi simt și acum duhoarea în nări): îmi spuneai asta cu ochii strălucitori și mai adăugai încântat că „singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire. An de an, ziceai, sunt tot mai puține cuvinte în vocabular și aria de gândire devine tot mai restrânsă“, exact așa te exprimai, dragă Syme. Mi-am notat fraza asta în jurnalul meu, ca să n-o uit, fiindcă exprima cu claritate ceea ce simțeam și eu pe atunci, fie și mai indistinct – căci, de, tu erai specialistul. Și când mi-au restituit jurnalul de la fostul Miniiub, dupărevoluție, am recitit-o de mai multe ori, așa că o țin bine minte. (De altfel o subliniaseră și ei, nu știu de ce.) Păreai absolut încântat de ce făceați acolo, de suprimarea continuă a cuvintelor, de restrângerea permanentă a vocabularului împreună cu a „ariei de gândire“.

„Eu am spus asta, dragă Winston? Nu-mi amintesc. Când zici că a fost? În aprilie? Nu, întâlnirea noastră a fost mai devreme, prin martie. Tocmai se anunțase că luaserăm campionatul mondial de cricket a treia oară și eram toți bucuroși. Ții minte finala? Nu? Vezi, și tu uiți unele lucruri… Deci în martie a fost. Mă rog, poate oi fi spus ceva, de formă, în sensul ăla, mimând seriozitatea, numai ca să nu te las să pălăvrăgești după obiceiul tău, fiindcă ăsta era obiceiul tău, crede-mă, să spui verzi și uscate,riscând să pățim împreună vreo belea. Chiar mă gândeam că ești un agent provocator, iartă-mă.“

La protestele lui, Syme își dăduse fularul verde pe spate, apoi reluase:

„Dar oricum, ai înțeles complet anapoda contextul. Nu, în niciun caz n-am fost încântat. Eu, cu ochii strălucitori? Niciodată. Dimpotrivă, să știi că m-au arestat tocmai fiindcă m-au acuzat că am sabotat sistematic lucrul la Ediția a Cincea – a Cincea, nu a Unsprezecea. Nici vorbă de a Unsprezecea pe atunci, așa să știi! Și într-adevăr, lucram dinadins foarte încet, spre deosebire de Bill, șeful de birou, care ne tot mâna să dăm zor… Ei, închipuie-ți că Bill, zelosul ăsta, a ajuns sus: e acum academician plin, nemernicul! Cred că ne-a turnat pe toți.“

„Și totuși, Syme dragă, țin bine minte: așa vorbeai, plin de entuziasm despre Nouvorbă și despre Ediția a Unsprezecea. Nu pomeneai de niciun Bill zelosul. Îți repet, am notat cuvintele întocmai, chiar în seara aia, în jurnal. Și era în aprilie, nu în martie. Mi-am notat și data în jurnal.“

„Nu, dragul meu, era, cred, a Cincea, cel mult. Mai curând a Doua. Oricum, sunt sigur că mă confunzi, pesemne chiar cu Bill. Și repet, se întâmpla în martie, când am luat noi campionatul, nici vorbă de aprilie. Și oricum, noi făceam numai niște reduceri experimentale limitate ale cuvintelor considerate inutile în limbajul mașinilor de gândit. Nici vorbă de ceea ce pretinzi tu că făceam! Dar, iartă-mă, sunt grăbit, te las, cu bine!“ Se despărțiseră cu răceală, fără să se poate pune de acord, ca niște soți care, după ce au divorțat, își amintesc fiecare altfel de trecutul comun.

Winston reflectează: „Da, totul se schimbă prea repede: oamenii, credințele, convingerile, sloganurile, străzile, lucrurile, animalele de casă, și mai ales numele tuturor. Schimbi numele, se cheamă că ai schimbat și lucrul respectiv. Urmele vechi, oricât de încăpățânate ar fi, sunt șterse ușor-ușor și detaliile dispar. Nu prin ordin anume, organizat, cum se făcea înainte. Nu, acum le șterge viața, nepăsarea, mai ales distracția.“ „Să cântăm, să dansăm, peste nori o să zburăm“, cum ne-mpoaie urechile de peste tot hitul ăla la modă. În loc de Big Brother zicem azi Bibi, în locul portretului său avem o pată pe perete, iar peste pată – iată, se pune acum o oglindă. Mâine se va scoate oglinda, se va zugrăvi totul ca lumea să nu mai vadă nimic, apoi barmanul ăsta de acum, care l-a cunoscut totuși pe barmanul de atunci va pleca și nimeni, în afara unui oarecare Winston Smith, n-o să mai știe nici măcar unde atârna portretul, al cui era, cum arăta, cum îl chema, ce făcuse și nici măcar faptul că existase acolo un portret. Iar el însuși va mai trăi câțiva ani și gata, odată cu el amintirea se va pierde. Și bineînțeles, se șterge și grozăvia acelor vremuri de demult odată cu toate urmele și numele. Mai ales grozăvia se uită, în schimb se rețin tot felul de prostii, cu ciuperci, cântece și trompete și mâini pe sub fuste și campionate. Trecutul devine simpatic, distractiv. „Desigur, după toate nenorocirile nu poți să-i condamni pe bieții oameni că vor să mai și uite, dar nici așa…“ Mașinal, îi vine în minte începutul unui marș mobilizator din vremea lui Bibi, ceva cu „Înainte, prin văi și munți, bum-burum-bum…“. Iarăși simte că-l năpădește valul de mânie și scârbă. Mai ia un gât de gin.

[1]SocialismulEnglez.