Cu Cristian Fulaș eu n-am dialoguri sterile/seci niciodată, oricât de scurte ne-ar fi întâlnirile. Se știe prea bine că-mi place (și) cum scrie. Asta nu înseamnă că-mi pierd obiectivitatea, din contra, felul lui de scriitură mă provoacă să-mi activez și ultimul strop de luciditate. Cărțile scrise de el nu le poți citi superficial, la întâmplare sau în tren; eu sigur nu pot să-l citesc astfel.
Nu întâmplător apare interviul în preajma zilei de 1 Decembrie, iar tot dialogul este orientat în jurul cărții lui de proză scurtă, Cei frumoși și cei buni. Am scris și eu despre ea, au scris și alți colegi pentru bookhub.ro. Dar m-am gândit acum, mai mult decât în mod obișnuit, că cei frumoși și ce buni ar trebui să fim noi, românii, măcar când ne aniversăm Centenarul.
Îi mulțumesc lui Cristian Fulaș pentru dialog și pentru că mi-a creat prilejul să le fac cititorilor noștri o urare livrescă. Se subînțelege și care este această urare! 🙂
Cine sunt „bunii”? Cine sunt „frumoșii”? Pt tine, ce e mai important, să fii bun sau să fii frumos?
Cine sunt… Bună întrebare. Cei frumoși și cei buni există și în același timp nu există; sunt, dacă sunt, o structură socială, o colecție de simptome care ne-au adus unde suntem. Sunt oamenii care, pentru vreo formă sau alta de bine personal, girează cu faptele lor răul din societate. Sunt aceia care ne fac să funcționăm așa, într-o societate în care morala nu-și mai are locul sau, dacă îl are, e locul prin excelență al excluziunii. Ei sunt cei care au uitat etica sau, prin mecanisme neclare, au răsucit-o înspre binele personal. Cei frumoși și cei buni sunt cei care tac și te privesc și, în secunda în care ai plecat, îți fac rău sau te uită, uitând prin aceasta orice cuvânt dat. Și acceptat. În fond, cartea mea vrea să fie o critică a acestui mecanism social și etic care ne face, după treizeci de ani de așa-zisă democrație, să reușim să fim așa cum suntem, o societate nu ratată, dar incertă. E un lucru de o tristețe covârșitoare să scrii dspre etică azi, e un lucru absolut înfiorător, pentru că monștrii despre care vorbesc eu au fețe umane, ca și cei din viața reală. Monștrii sunt oameni de treabă la prima vedere, sunt frumoși și buni, au vieți normale, au existențe de zi cu zi absolut banale, dar: în câteva trăsături, descoperi în ei răul care guvernează această societate și nu ai cum să nu te sperii, nu ai cum să nu crezi că e ceva inventat în carte, că e ficțiune. Să o lăsăm așa, ficțiune, detaliile sunt încă scrise, încă se scriu, poate se vor mai scrie.
Dacă am pleca de la premisa că frumosul se construiește, tu ce ingrediente ai folosi?
Eu sunt un bun bucătar în viața de zi cu zi. Când nu sunt foarte leneș sau foarte obosit, gătesc cu pasiune și păzesc cratițe și oale. La fel e și cu frumosul, dacă pot folosi o metaforă. Frumosul e o chestiune de construcție, ai dreptate, e o chestiune de atenție, migală, detaliu, perfecționism. Frumosul e ceva ce se verifică prin gust și metafora mea culinară nu e cu totul întâmplătoare, cum vedem. Există un întreg, dar pentru scriitor, ca și pentru bucătar, ca și pentru Kant acum sute de ani, mijloacele garantează acest întreg, acest așa-zis scop, dacă literarul are scop. Nu poți să te bazezi în întregime pe intuiție, trebuie să devii tipicar în construirea frumosului, trebuie să lucrezi fiecare detaliu și, când pui ultimul ingredient într-o ciorbă, trebuie să te gândești și la miile și miile de gesturi pe care un sculptor le face pentru a finisa o statuie.
Dar divaghez și nu e bine: trăiesc convins că frumosul e în primul și în primul rând stil și scriitură, abia mai apoi, abia la final, abia când nu mai poți interveni, el devenind obiect al gustului, operă – dacă vrei să folosim cuvinte mari. În orice caz, frumosul se construiește în detalii, în intonație, în corpul scriiturii, în mișcările infinitezimale ale textului, în gesturi mărunte și mărețe, în imagini mici și importante, nicidecum în totalitate și infinit, ca să ne jucăm de-a parafrazele. De aici, poate, obsesia mea pentru detalii, pentru punctuație, pentru intonații, pentru toate miile de ingrediente care fac structura să se miște. Acolo stă frumosul pentru mine, ca scriitor. Exact în actul de a scrie atent, cuvânt cu cuvânt, propoziție cu propoziție, detaliu cu detaliu și, dacă putem forța sinecdoca, milimetru cu milimetru de peisaj, orice ar însemna cuvântul ăsta.
Credit foto: Cristian Crisbășan
Cum este să construiești liniștea din cuvinte? Ce-ai sacrificat ca să dai hârtiei proza respectivă?
Nu am sacrificat nimic, în general nu sacrific nimic, nu pierd lucruri, nu anulez, nu ucid, nu fac nimic negativ, în ciuda unor percepții care de care mai ciudate. În schimb, sunt un pozitivist incurabil când vine vorba de capacitățile și posibilitățile literarului. Iar a construi liniștea, tăcerea, absența sunetului a fost și este pentru mine un proiect major. Plec întotdeauna de la premise wittgensteiniene, plec de la condiționarea existenței în limbaj, dar plec în acea direcție tocmai pentru a arăta că suntem în fond nespus de izolați, nespus de singuri, nespus de tăcuți în cea mai mare parte a timpului. Și aici, în existența asta tăcută în care eu îți răspund la întrebări în scris, ca să dau un exemplu, se naște Liniștea. În imposibilitatea de a mai vorbi într-o lume care nu ascultă, a surzit, dar nu a muțit. Când construiesc liniștea, construiesc în fond surzenia generalizată, metafora sinistră a lumii în care trăim și în care toți vorbesc și nimeni nu mai ascultă pe nimeni. E un cor, e un cor al nebunilor și nimeni nu ascultă, nimeni nu aude nimic, cu toții vorbim și generăm în felul ăsta liniște suplimentară, pentru că nu ascultăm deloc. Liniștea asta a mea e o stare ontologică, e a omului care și-a întors fața dinspre Om și vorbește singur, vorbește singur într-o lume care nu ascultă, pentru că toți oamenii vorbesc singuri și nu sunt interesați de Celălalt decât ca mijloc, nu neapărat ca scop. E expresia supremă a egoismului, Omul Liniștii e un Sisif care e condamnat să vorbească la infinit și să nu fie ascultat de nimeni.
În ultimul timp, mă bântuie ideea sacrificiului. Sunt tot mai conștientă că pentru a obține ceva cu adevărat bun trebuie să sacrifici ceva, în sensul de renunțare. Tu, scriitorul din tine, ce sacrifici?
Știi, e o întrebare la care nici nu ar trebui să ne gândim, e prea dureroasă. Un scriitor relativ tânăr de azi își scrifică propriul bine: starea de mulțumire, să spunem. Trăiesc într-o societate în care ocupația mea aproape că nu există, e o ciudățenie, scriitorul e o girafă care cântă și conduce un Trabant prin gropi. Oamenii îl privesc mirați, dau din cap a aproape înțelegere, apoi pe fețele lor se ivește mila. Sentimentul datorat nebunilor, garanția oricărui tragism. Nu pot spune că sacrific ceva la propriu, îmi place ce fac și plăcerea e orice în afară de sacrificiu, dar pot spune că mă expun acelor priviri de mai sus, le știu, le înțeleg și mi le asum. În cifre, ca să ne folosim de nefericiri, un tiraj de 1500 de exemplare înseamnă că unul din aproximativ 10.000 de locuitori va pune vreodată mâna pe cartea pe care o scrii. Așa arată statistica, indiferent de triumfalisme și egouri umflate. La un tiraj de 1000 de exemplare avem unu la 20.000, la 500 de exemplare unu la 40.000, regresia e măreață aproape. Nu sacrific nimic, cum spuneam, dar înțeleg cifrele astea, înțeleg că e nevoie de un orășel întreg pentru fiecare exemplar dintr-o carte. Știind asta, iată, sunt și mai puțin dispus să sacrific ceva, devine un nonsens, devine curată prostie. Fac artă la un nivel înalt pentru că, să fim serioși, arta asta a literaturii e azi rezervată unei elite de cititori, nu e produsul unei elite, s-a înțeles greșit totul, elita nu e formată din scriitori, ci din cititori.
În „Agenția” am regăsit multe din fricile cotidiene cu care ne luptăm zilnic, nu doar că ne confruntăm cu ele. Pentru tine, care este momentul în care confruntarea devine luptă? Există vreo cauză pentru care n-ai renunța niciodată la luptă?
Nona, eu sunt liber profesionist și trăiesc în general singur. Viața mea e destul de artificială, izolarea mea e destul de clară cât să fiu foarte puțin afectat de ce se întâmplă în societate. Mă tem de cotidian în măsura în care îl întâlnesc și mă afectează, deci trebuie luată cu măsură teama asta. În schimb, sunt un căuzaș al literaturii și al luptei pentru ea. Nu pare, în vacarmul general vocea mea e insignifiantă, dar fac tot ce pot pentru lucrurile astea. Nu mă confrunt și nu lupt, în general evit violența și mă retrag primul, luptele de azi sunt lupte pentru vizibilitate, rating, imagine, iar eu la așa ceva nu mă pricep. La fel cum nu mă pricep la lupta politică și nu m-aș expune niciodată valului de mizerii pe care le văd uneori revărsate în spațiul public. Știu, poate părea o formă de lașitate, dar asta e. Îmi place să cred că sunt o forță slabă, dar una bună. Nu renunț niciodată la ideea generală de bine, la etică, la a proceda corect. Sunt lucruri sfinte pentru mine, așa arată un eventual crez al meu. Nu complotez ca personajele din Agenția, nu mint, nu manipulez, nu încerc în niciun fel să ies în față. Am prieteni buni și foarte puțini, dar sunt loial. Ce să zic, nici măcar nu trebuie să lupt pentru lucrurile astea, societății nu îi pasă de așa ceva azi, sunt în siguranță, aș spune zâmbind.
În „În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă” e vorba despre luciditate și curaj, înainte de orice. Tu nu te-ai apucat să scrii nici la vârste fragede și, cu atât mai puțin, la întâmplare. Cât de greu ți-ai câștigat dreptul la luciditate?
O-hooooo! A durat ani de zile până când am devenit lucid, aproape o viață. Am suferit enorm, fizic în primul rând, am fost bolnav ani de zile. Recuperarea a fost și încă este un chin, unul tăcut și retras, dar asta e viața și sunt dator să o trăiesc. Recuperarea mea a fost forma ultimă de curaj, nebunia de a renunța la mine însumi și a încerca o viață pe care nu mi-o închipuiam. Iar pe acel drum, lung, anevoios, am învățat etica asta despre care tot vorbesc. Etica tăcerii și a loialității, dar nu așa cum sunt înțelese azi, ca tăcere interesată și parti-pris, ci ca atare, în forma lor nealterată politic. Nu știu lucru mai greu decât acest acces al meu la luciditate, în primul rând pentru că a durat atât de mult că aproape am uitat de unde am pornit. Iar când m-am apucat de scris criza trecuse, eram oarecum liniștit, deci urmele vacarmului sunt estompate, sunt urme în sensul Carnetului magic, ele încă trebuie recuperate. Închei, totuși, cu o observație: eu cred că mi-am câștigat datoria lucidității, nu dreptul. Am câștigat acest sentiment al datoriei și sunt foarte atașat de el, aproape că mă ține în viață. Să rămânem aici: luciditatea e o datorie, nu un drept. E o obligație, nu o cerință îndeplinită.
Proză scurtă, roman, traduceri. Mi se pare mie sau ar mai fi loc de încă ceva?
Da și nu. Dacă mă întrebi într-o zi normală, când mă trezesc la 5 dimineața și lucrez 10-12 ore, aș zice că nu, că e destul cât fac și îmi plătesc datoria câștigată cu prisosință. Dacă însă mă prinzi bine dispus și într-o zi mai liniștită, liberă adică, aș zice că mai e puțin loc. Nu pentru poezie, nu mă pricep la ea și ar fi greu, la poezie de fapt nu te pricepi, o faci sau nu și gata. Ar fi loc pentru eseu, mai exact pentru niște eseuri legate de stil, scriitură, voci narative. O continuare a unor lucruri pe care doar le gândesc și le utilizez atunci când scriu, o continuare în sensul sistematizării. Poate, asemeni unui Gheorghe Crăciun acum niște ani, aș putea scrie mici eseuri despre lucrurile acestea, dar mă tem de ele, m-ar consuma, aș îmbătrâni și mai tare de grija lor. Sunt perfecționist, se știe asta, ori confruntat cu logica eseului cred că aș înnebuni puțintel. Știi, chiar a existat un asemenea plan la un moment dat, dar e una dintre marile mele amânări, e lucrul pe care îl tergiversez la infinit. Poate de teamă, nu știu, chiar nu știu.
Unele proze sunt scrise ca și cum ai dansa în ritm de vals (sau de tango poate?). Mă refer aici la topica atât de specială și atât de specifică ție. Cine îți dictează ritmul – personajul, subiectul sau ambele, deopotrivă?
Trebuie să-mi reiau o teorie, ca să pot explica. Cum poate știi, spuneam undeva că dialogul dintre scriitor și cititor se face prin intermediul a două voci: una care scrie și una care citește, ambele mute (ca să mai subliniem o dată povestea cu Liniștea de mai sus) diferite de vocile (citește persoanele) care scriu/citesc. E un dialog intersubiectiv între două semi-abstracțiuni, două voci interne care țin mai degrabă de domeniul inconștientului, decât de conștientul propriu-zis, cel verbal. Vocile acestea două sunt într-un fel anume pre-verbale, fiind situate temporal exact înainte de posibilitatea enunțului, emiterii unui cuvânt, verbalizării, dacă vrem un termen mai simplu. Ei: în cazul acesta, vocea care scrie, vocea care pre-vorbește în scris, ca să spun lucrurile cât mai exact, e întotdeauna o chestiune de stil, de intonație, de topică, e un comportament abuziv pentru că a pre-verbal, locul ei e în preconștient sau în inconștient, acolo unde totul e permis și/sau necesar. Această prevorbire, renunțăm la cratimă din motive evidente, îmi dictează textul. Să spunem că e alt fel de a spune lucrurile, cel de dinainte de posibilitatea oricărui dialog, într-un fel putem spune că e felul meu preferat de a tăcea, de a prevorbi, în loc de a convorbi. Iar aici sunt liber să. Orice. Exact cum mă joc cu aceste cuvinte care. Privite îndeaproape nu par să mai aibă sens, dar tu le poți citi.
Iartă gluma, mă opresc, cred că am explicat destul.
Ioșca e un nume pe care l-ai pomenit destul de des în ultimul timp. Să înțeleg că te bântuie și pe tine stafiile trecutului, pardon, umbra Centenarului la marele hotar?
Nu, nu cred deloc în convențiile astea temporale, ce e un centenar, de ce nu sărbătorim o sută trei ani sau nu am sărbătorit 82 de ani, nu știu, totul îmi pare puțin cam prea convențional. Ioșca nu e o fantomă în acest sens, dar e o fantomă în alte sensuri. Și mă bântuie la modul serios, ca să spun drept. Pentru că eu am cunoscut cândva un bătrân pe numele lui Ioșca. Era fierar pe o vale pierdută printre stânci, era un om curat și bun, un om cinstit, un om cu adevărat frumos și bun, cum mai rar poți întâlni. Nu scriu despre el neapărat, Ioșca e mai degrabă un motiv decât un scop, dar păstrez cu mine felul lui de a fi, liniștea lui, zâmbetul pierdut dintr-o seară când stătea și tăcea în fața unui șemineu în care duduia focul. Scriu un roman despre Om. Știu, pare lucru serios și azi nu e important, azi cântăm și defilăm politic sau nu cântăm deloc pentru că nu ascultă nimeni altceva, dar eu sunt un modern în structura mea cea mai asumată și scriu despre om mai degrabă decât despre vremi. Nu sunt un adept al suprastructurilor (iartă trimiterea), dar îmi place să cred că literatura e despre om și fac exact asta. Ce să zic, pot să-ți mărturisesc cu nespusă bucurie că nu va fi niciun Centenar în cartea mea, așa cum și eu voi lipsi pe deplin din ea.
Ioșca este întruchiparea românului sau este un român oarecare? Chiar așa, pentru tine definiția românului în trei-cinci cuvinte ar fi…
Ioșca nu era chiar român, omul real era maghiar născut în Harghita. Prea puțin e el o definiție a românului, ca să zic așa… Ioșca e un om simplu care supraviețuiește sub vremi, care trăiește așa cum poate, care se bucură și plânge și e nebun și e liniștit și merge și stă și vorbește și tace și iubește și altele, nu e un simbol al vreunei naționalități sau al vreunei națiuni, nu ăsta e scopul meu. Nu simt nevoia să fiu patriot în mod explicit în proză, așa cum nu simt în viața de zi cu zi nevoia să fiu vreun militant sau vreun activist. Încerc să nu amestec lucrurile, încerc să fac literatură, nu politică; ce reiese din text, da, reiese din text, dar scopul meu primar e să descriu omul, viața, nu politicul. Nu-mi place literatura asumată politic, mereu am privit-o cu suspiciune, cu o doză de neîncredere de care nu mă pot despărți, așa că nu aș face niciodată o asemenea proză pe care apoi să o ridic la rang de roman. Mi se pare o formă de manipulare, știu, nu e bine să spun asta, dar așa mi se pare mie: a introduce militantisme și activisme în proză e o formă de manipulare a cititorului, e o formă de captatio benevolentiae pe care nu sunt dispus să mi-o asum. Mi-ar fi rușine să. Dar să ne oprim aici, e mai sănătos așa.
Cât de patriot trebuie să fie un scriitor? Pentru tine ce înseamnă să fii un bun patriot?
E delicat. Dacă înțelegem prin scriitor vocea care prevorbește, cea de care scriam mai sus, atunci patriotismul e inutil și, în orice caz, rău înțeles. În prelogic și preverbal nu există concepte din astea clare, să nu ne mințim singuri, nu e frumos. Scriitorul despre care tot spun eu cui vrea să mă asculte nu are naționalitate, scriitorul Fulaș nu e român, nu e italian, nu e chinez. El e o prevorbire pe care tu o preînțelegi, atât. În momentul în care din substanța scrisului său se desprind asemenea concepte, putem spune cu mâna pe inimă că am ieșit din prevorbire și suntem în inima limbajului, în inima logicii, e deci un truc, o înșelăciune. Omul a învins asupra scriitorului, a intervenit în prevorbirea acestuia și i-a împrumutat arme dialectice, îl ajută să capteze bunăvoința publicului. Aș zice că scriitorul în sine nu e patriot, pentru că, oricât de nebunește ar suna propoziția care urmează, scriitorul nu prea există în mod fizic și nu prea are proprietatea conceptelor logice. Omul din spatele scriitorului însă, omul care-l reprezintă pe cel care scrie, acela poate fi oricât de patriot i se potrivește lui. Poate să cânte imnul în ficare dimineață, poate să-și pună un drapel în geam, poate face orice vrea el. Chiar dacă arta nu are naționalitate, omul cu siguranță aparține unei națiuni și se cuvine să fie patriot, dincolo de gluma mea de mai sus. Cât de patriot vrea.
Pentru mine patriotismul înseamnă etică, cinste, cuvânt ținut. Abia așa arată el, când trăiești ca un om drept în lume. Altfel, dincolo de lozinci și propagandă, patriotismul care nu are aceste trei trăsături e doar vorbă goală.
