„Era Revoluției. 1789 – 1848” de Eric Hobsbawm

Să-l citești pe Eric Hobsbawm azi nu este doar demodat, ci și provocator, deseori în moduri destul de neplăcute. Înțeleg fundamentul unor astfel de atitudini. Se pot ușor găsi argumente ca să NU-l citești: cărțile lui sunt vechi (cea despre care voi povesti a fost prima dată publicată în 1962), istoria din ele nu este cronologică și narativă, ci sintetică și analitică, fiind astfel destul de dificil de înțeles, și, nu în ultimul rând, preferințele politice ale autorului au căzut de partea perdantă a istoriei – Hobsbawm a fost comunist.

Nu pledez pentru reconsiderarea unor chestiuni care sunt fapte exacte. Nuanțez numai pentru a diminua sărăcia tabloului care, văzut de aproape, este mult mai complex și de asta mult mai interesant decât atunci când este prezentat prin intermediul unor teze seci, categorice și zdrobitoare.

Eric Hobsbawm s-a născut în anul revoluției bolșevice, 1917, la Alexandria, Egypt, de unde părinții săi s-au mutat în Viena, capitala pitorească a unui fost mare imperiu și a unui mic stat în prezent. La paisprezece ani, când rămâne orfan de ambii părinți, se mută la rudele din Berlin, unde nazismul tocmai era în ascensiune. Ulterior, când naziștii vin la putere, se va stabili la Londra. Într-o epocă în care lupta era nu atât între democrație și forțele care ulterior vor deveni totalitate – nazism și comunism – cât mai ales antinazistă, să devii marxist în Berlin era periculos ca un act de eroism, dar firesc și chiar moral. Faptul că nu a renunțat la comunism ulterior ar putea fi chestiune de pasiune și încăpățânare, dar cu siguranță nu de lipsa de luciditate. „Losers make the best historians”, ar fi spus acesta, la un moment dat.

Bineînțeles, istoria pe care o face Hobsbawm este contaminată de ideologia marxistă, dar mi se pare că nicio (mai ales) istorie nu poate fi povestită neutru, aceasta fiind o chestiune de care orice cititor trebuie să țină cont pur și simplu. Mai penibile mi se par încercările de a voala, în scrieri, viziunile pe care le are autorul, miza fiind o recepție mai largă probabil. Din acest punct de vedere, Hobsbawm a fost cel puțin onest, pledând pentru o viziune marxistă, dar fără a face activism persuasiv în acest sens. Stilul lui este ascuțit, ironic, dar totuși nu combativ. Faptul că îl numește pe Marx cel mai mare gânditor al secolului al XIX-lea, în Era Revoluției, este, în mod cert, abuziv și sună oarecum ridicol, dar totodată este lipsit de ambiguitate în privința vederilor sale.

Nu am amintit întâmplător Era Revoluției. 1789-1848, căci despre ea intenționez să vorbesc, acesta fiind primul volum din tetralogia care cuprinde trei cărți dedicate ”lungului secol al XIX-lea” și una ”scurtului secol XX”. Sintagmele sunt doar două din mulțimea de expresii introduse de Hobsbawm, care s-au încetățenit în limbajul istoric: „invention of tradition”, „primitive rebels”, „general crisis”, „dual revolution”... Aceasta din urmă, „dubla revoluție”, se află în chiar centrul acestui prim volum, ce se referă la Revoluția Industrială și la cea Franceză.

Într-adevăr, cartea nu prezintă o istorie cronologică, analiza istorică propusă de Hobsbawm pendulând în timp, înainte și înapoi, atunci când face apel la evenimente faptice. În privința felului „corect” de a face istorie „bună”, Hobsbawm a fost prins în dezbaterea centrală din mediul academic al secolului XX: istoria ca narațiune sau istoria ca analiză și sinteză. Eu sunt mai degrabă adepta lui Tony Judt în această privință – ca să analizezi istoria, trebuie s-o cunoști:

„Înainte ca cineva – fie că este copil sau doctorand – să poată aborda trecutul, trebuie să știe ce s-a întâmplat, în ce ordine și cu ce rezultat. […] Sarcina istoricului, dacă dorești să o vedeți astfel, este de a furniza dimensiunea cunoașterii și a narațiunii fără de care nu putem fi un întreg civic.” (Gânduri despre secolul XX, Tony Judt și Timothy Snyder, Litera, 2021, p.312),

dar asta nu înseamnă că cele două abordări se exclud.

Din punct de vedere al narațiunii, cărțile lui Hobsbawm nu ne sunt de mare folos. În cazul ultimului volum, Era Extremelor, am rezolvat proasta mea cunoaștere a istoriei citind încă o carte, mai ”narativă”, a lui Paul Johnson (le-am analizat pe ambele aici). În cazul perioadei descrise în Era Revoluției mă consideram puțin mai avizată, dar tot urmează să-mi repar lacunele cu cronica Revoluției Franceze Citizens, a lui Simon Schama. Miza lecturii lui Hobsbawm este însă alta: deși rămânem, mai mult sau mai puțin, în ceață în privința succesiunii evenimentelor, ne putem face o imagine foarte bună despre cum era de fapt să trăiești în acel veac, ce însemna să fii revoluționar sau țăran, sau muncitor, sau mic/mare afacerist, cum era să fii burghez sau aristocrat; despre cum s-a schimbat lumea, atât harta, cât și percepțiile, comportamentele și moralitatea, modul de gândire și de acțiune. Dacă ai rămas, din școală, cu percepția că istoria e o grămadă de evenimente dramatice și fără nici o idee (sau cu idei la fel de dramatice) despre spiritul vremii, atunci Hobsbawm este cel care ne transmite o senzație de „trăire” a unui timp istoric, de „experimentare” a istoriei, la intersecția tuturor împrejurărilor sociale, politice, economice și culturale care determinau un anumit fel de viață, specific epocii. Aceasta este o formulă învingătoare și în raport cu vechimea cărții: dacă cercetările recente pot modifica narațiunea faptelor, o analiză bună își păstrează prospețimea în pofida detaliilor descoperite recent.

În Era Revoluției, analiza cuprinde originile și consecințele revoluției duble, industriale și politice. Politicul și economicul intră, în acest sens, într-o relație circulară – Hobsbawm începe cu Revoluția Industrială, pentru că ea va pregăti terenul pentru evenimentele politice ce urmează, însă industrializarea a fost la rândul său potențată de politica colonială a Marii Britanii, care a creat o piață enormă de desfacere pentru producția sa. (Motorul Revoluției Industriale, în prima sa etapă, a fost bumbacul, dar Marea Britanie a reușit să devină „atelierul lumii” în primul rând datorită cuceririi și deindustrializării Indiei.) Noul fel de a vedea lumea impus de industrializare cerea și schimbări politice, iar curajul politic al noii pături sociale, burghezia, care se poziționa în opoziție cu vechea aristocrație, s-a manifestat în Franța cu vehemență, cu susținerea țărănimii, majoritară la acel moment, a păturii la fel de noi, dar încă foarte subțiri și dezorganizate, a muncitorilor și a unei mâini de studenți.

Revoluția politică, cu toate triumfurile, complicațiile și consecințele sale: schimbarea regimului, teroarea iacobină, apărarea împotriva dușmanilor interni și externi ai republicii sub conducerea strălucitului și gloriosului general Napoleon Bonaparte, apoi reinstaurarea regimului ereditar prin întronarea acestuia, urmată în sfârșit de eșecul și exilul lui, modifică, la rândul său, componența societății și starea ei economică, burghezia temperându-și avântul politic și delimitându-se de muncitori și țărănime, cu a căror revendicări radicale nu mai rezonau.

Abia anul de cotitură 1830, când rata schimbării economice și sociale s-a accelerat vizibil, iar clasa muncitoare dă primele semne de emancipare, pare să direcționeze consecințele dublei revoluții spre piste distincte: economică, guvernată de legile oarbe ale pieței, și politică, care solicita conștient legi raționale. Aceste două căi diferite spre modernitate au fost posibile datorită „celei mai mari transformări în istoria umană” de după antichitate – dubla revoluție. Spre 1848, burghezia era complet depolitizată, aristocrația nu mai putea spera la vechile privilegii, iar revoltele sociale ale păturii majoritare a societății nu mai puteau fi evitate.

Desigur, așa cum am sugerat și mai sus, autorul prezintă istoria dintr-un unghi părtinitor, unele efuziuni revoluționare fiind, cel puțin pentru mine, greu de digerat. De exemplu, un grad simțitor de justificare a Terorii din anii cei mai radicali ai Revoluției Franceze, 1972-1974, nu e greu de observat:

„pentru solida clasă de mijloc franceză care se afla îndărătul Terorii, [Teroarea] nu era nici patologică, nici apocaliptică, ci în primul rând singura modalitate eficientă de apărare a țării lor” (p.102).

Acest tip de afirmații categorice amintește dureros de mult de discursul bolșevic, care-și masca crimele în sacrificii în numele „viitorului luminos”. Că doar așa se face o revoluție, cu sânge. În acest punct, comunistul Hobsbawm nu mi s-a părut cu nimic deosebit de conservatorul Paul Johnson care, în cartea sa O istorie a secolului XX, susține că greșeala americanilor în războiul din Vietnam a fost că n-au bombardat suficient de masiv, de constant și de intens populația civilă din nordul țării. Argumentarea rece și impersonală a necesității Terorii, deși coerentă logic, nu cred că rămâne în picioare la o privire mai cuprinzătoare, cu atât mai mult cu cât același Hobsbawm susține, în aceeași carte, că Franța, deși dispunea, la un moment dat, de avantaje considerabile, politice, culturale și chiar tehnologice, pentru a rămâne una din primele puteri europene, a fost devansată de alte state, din cauza ezitărilor ulterioare ale francezilor în fața schimbărilor radicale, ezitări ce izvorau direct din frica de o eventuală reînnoire a spiritului Terorii. E ca și cum ai spune că Teroarea i-ar fi ajutat pe revoluționari, dacă nu s-ar fi speriat de ea.

Pe de altă parte, probabil de aceeași inspirație marxistă este și descrierea atât de riguroasă și lucidă a societății capitaliste, în toate aspectele ei economice, culturale, tehnologice, dar mai ales sociale, descriere care constituie partea solidă și fascinantă a cărții și căreia cu greu i se pot înainta reproșuri. Din acest punct de vedere, Hobsbawm este un ilustrator excelent. El înțelege și descrie natura de compromis între social și politic a forțelor care au distribuit supremația sau inferioritatea economică pe harta Europei: Legea Săracilor forța muncitorii agricoli din Marea Britanie să se mute la oraș, în vederea accelerării industrializării; la nivel individual, dezrădăcinarea i-a afectat mult pe agricultorii englezi, moral și chiar financiar, astfel încât țăranii francezi o duceau mult mai bine decât fermierii englezi, dar prețul a fost rată mai scăzută a industrializării în Franța. În acest caz jertfa maselor pare să fi funcționat, la nivel de stat, dar de data aceasta Hobsbawm nu e dispus să o justifice, ci să-i ilustreze toate ororile. Și o face cu sagacitate și acuratețe.

El compară condițiile de viață a țărănimii, de exemplu, din timpul feudalismului, detronat de revoluții, și cele din noile regimuri, și arată avantajele vechiului regim și frustrările cu care se confrunta această pătură socială în timpul regimurilor constituționale nu din rațiuni conservatoare, care cu siguranță nu i se pot imputa, ci din perspectiva istoricului care înțelege provocările cu care se confruntau oamenii în diferite perioade:

„Revoluția legislativă, din punctul de vedere al țăranului, nu a adus altceva decât niște drepturi legale, dar le-a luat multe. Astfel, în Prusia emanciparea i-a dat două treimi sau jumătate din pământul pe care-l cultivă deja, și eliberarea de munca forțată și alte obligații; dar i-a luat în mod formal: dreptul de a cere ajutor de la stăpân în vremurile de recoltă proastă sau de molimă a vitelor; dreptul de a aduna sau de a cumpăra combustibil ieftin din pădurea stăpânului; dreptul la ajutorul din partea stăpânului la repararea sau reconstruirea casei sale; dreptul, în caz de sărăcie extremă, de a cere ajutorul stăpânului pentru plătirea impozitelor; dreptul de a-și paște animalele în pădurea stăpânului” (p.221).

De la înălțimea perspectivei noastre obișnuite cu competiția și legile draconice ale pieței, sigur că toate aceste „drepturi” par jalnice, dar țăranul din acel timp simțea o mai mare siguranță socială și stabilitate economică în vechiul regim, decât în cel nou. Noutatea liberalizării pământului era zdrobitoare și deseori ucigătoare pentru țăran. Drama acestuia nu putea fi mai bine descrisă decât prin cuvintele: „o singurătate numită libertate” (p.221).

Fără îndoială, acest tip de argumente poate fi folosit cu succes în avantajul unei alte ideologii, care nu e nici feudalismul depășit, nici liberalismul inuman, ci socialismul, așa cum probabil intenționează autorul. Totodată, ele sunt la fel de bune pentru conștientizarea sacrificiului cu care a fost plătit confortul nostru actual, și a faptului că drepturile de care ne bucurăm astăzi nu au picat din cer, ci au fost obținute prin intermediul generațiilor secolului al XIX-lea, care fie au luptat pentru ele, fie au suferit din cauza lor. Adică tipul de argumente folosite, în altă optică, și de José Ortega y Gasset, care numai socialist nu era, în Revolta maselor.

Oricum ar fi manipulat tabloul societății descris de Hobsbawm în Era Revoluției, fără îndoială că acesta este veridic și e relatat cu îndemânare. Autorul pare să fi intrat în pielea fiecărui strat social al acelor timpuri și să-i fi înțeles mobilurile și reținerile, entuziasmul și frustrările, acțiunile și ezitările. Tabloul este, desigur, dezolant, dar Hobsbawm îi înțelege toate implicațiile și nu le ascunde. El reușește să ne transmită amploarea fenomenului dublu revoluționar din perioada 1789 – 1848, care a fost mai degrabă un cutremur neașteptat decât o alunecare lentă de pământ, iar farmecul analizei lui Hobsbawm stă în aceea că izbutește să surprindă cu îndemânare atât dinamica și consecințele sale de nivel înalt, statal și internațional, cât și cele de la nivelul fiecărei clase sociale.

Am început această cronică vorbind despre trei aspecte: poziția ideologică a autorului, felul lui de a face istorie și cât de actuală este cartea, iar felul în care m-am raportat la Era Revoluției de-a lungul cronicii sper că exclude acceptarea necritică a lui Hobsbawm, dar sper că totuși face viabilă părerea mea că 1) Hobsbawm nu poate fi ignorat și 2) talentul acestuia nu este afectat de niciunul din cele trei aspecte – el rămâne un istoric strălucit în pofida faptului că e comunist, că nu ”narează” istoria și că și-a scris demult cărțile. El rămâne un istoric strălucit pentru că a înțeles dinamica evenimentelor istorice, fundamentul, influența și ramificațiile lor, și pentru că a reușit să le ilustreze cu pricepere, indiferent de modul în care le-a interpretat.

Era Revoluției. 1789 – 1848 de Eric Hobsbawm