Când Hitler a furat iepurele roz

„Dimineață va primi obișnuita carte poștală de la mama și de la tata, și totul va fi bine.” Judith Kerr

Roman autobiografic, Când Hitler a furat iepurele roz este o mărturie impresionantă despre felul în care copiii traversează alături de adulți epoci dramatice.

Relatarea se face din perspectiva inocentă a copilului care abia ulterior, la vârsta maturității, reconstituind epoca, înțelege cu adevărat grozăvia istoriei pe care o traversaseră. În ciuda pierderilor suferite și a căutării permanente a unui loc pe care să-l poată numi „acasă”, Anna știe că ei au avut noroc: au reușit să plece la timp din Germania nazistă și au rămas împreună. Ulterior, Anna a preferat să privească experiența refugiului ca pe o călătorie plină de peripeții.

Acțiunea romanului începe în 1932, la Berlin, în preajma alegerilor care vor aduce la putere regimul nazist. Anna are nouă ani, Max, fratele ei, are doisprezece. Viața celor doi frați se desfășoară normal, într-o familie care duce un trai îndestulat. La Berlin, copiilor nu le lipsește nimic. Lucrurile se schimbă brusc, confirmând cele mai întunecate previziuni ale tatălui, declarat dușman de către regimul nazist.

Cei doi frați află că tatăl lor, bolnav de gripă, a plecat peste noapte în călătorie, la Praga. Scriitor și jurnalist, bărbatul fusese avertizat că va rămâne fără pașaport de îndată ce Adolf Hitler va veni la putere.

Soția și cei doi copii reușesc și ei în ultimul moment să fugă din Berlin, trecând granița elvețiană. Prea multe bagaje nu pot lua în călătoria aceasta precipitată. Anna este nevoită să aleagă între câinele de pluș și iepurele roz. Va alege cățelul, fiindcă jucăria era nouă și nu apucaseră să se joace cu ea. Când casa și bunurile din ea sunt confiscate de regimul nazist, iepurele roz este considerat de către fetiță definitiv pierdut.

Familia se află permanent în primejdie. Când să urce în trenul cu destinația Paris, Anna își dă seama că hamalul le urcase bagajele într-un tren care mergea spre Germania. Fuseseră atrași într-o cursă din care scapă în ultimul moment.

Pentru o lungă perioadă, întoarcerea în Germania este imposibilă. Familia se va reuni la Zürich. Ulterior, vor pleca la Paris și, când rămân fără surse de venit, se vor refugia la Londra.

Feriți de discuțiile politice, copiii nu văd de la început adevărata față a vremurilor pe care le trăiesc și nu-și dau seama lămurit că au o „copilărie dificilă” – sintagma apare într-o carte despre biografia oamenilor celebri: toți traversaseră o „copilărie dificilă. De-a lungul timpului, Annei îi revin în minte aceste cuvinte, în momentele când se confruntă cu mari lipsuri, când conștientizează că deveniseră „sărmani” sau când sunt priviți cu reticență de anumiți copii, doar fiindcă sunt evrei. Treptat, copiii află despre ororile din lagărele naziste și înțeleg că unchiul Julius a plătit cu viața naivitatea de a rămâne în Berlin.

Copiii se văd nevoiți să accepte schimbările radicale din viața lor. Cei doi frați învață mai întâi dialectul elvețian, apoi, în timp record, stăpânesc franceza. Curând, vor învăța și engleza pentru a putea să-și urmeze studiile.

Mai multe episoade se referă la dificultățile de adaptare ale copiilor la altă limbă și la alt tip de școală. Inițial, zilele petrecute la școală sunt epuizante, copiii neînțelegând aproape nimic din lecțiile predate. Ulterior, cu sprijinul colegilor și al unor profesori, Anna și Max fac progrese remarcabile. În ciuda războiului, copiii continuă să învețe și fac eforturi semnificative pentru a nu se mai simți în permanență niște străini.

„Anna se uită în caiet. Dictarea ei dispăruse sub o mare de corecturi cu cerneală roşie. Aproape toate cuvintele erau greşite. Madame Socrate fusese nevoită să rescrie tot textul. În josul paginii era notat cu roșu 142 de greşeli şi madame Socrate arătă cu degetul spre acest număr, uimită și impresionată, de parcă ar fi fost un record: probabil că era! Apoi zâmbi, o bătu uşurel pe Anna pe spate și îi ceru să copieze versiunea corectată. Anna o copie cu mare atenție și, cu toate că nu înțelegea decât foarte puțin din ce scrisese, se bucură că acum avea pe caiet ceva ce nu era în întregime tăiat.

După-amiază avură desen și Anna schiţă o pisică pe care toată clasa i-o admiră. I-o dărui lui Colette pentru că era atât de bună cu ea și Colette îi spuse cu obişnuitul ei amestec de franceză repezită şi pantomimă că o va pune pe perete în camera ei.

Când mama veni s-o ia la ora 16, Anna era foarte veselă.

– Ei, cum a fost la școală? întrebă mama.

– Super! răspunse ea.

Abia când au ajuns acasă și-a dat seama cât de obosită e, dar în seara aceea, pentru prima oară după mai multe săptămâni, nu s-a mai certat cu Max.” (p. 193)

Mai serioasă decât fratele ei, Anna scrie poezie, puternic influențată de tema dezastrelor. Profesoara de la clasă observase tendința fetiței de a avea surse de inspirație dramatice și crede că ar trebui să aleagă subiecte mai potrivite pentru vârsta ei. Tatăl îi vede talentul și o sfătuiește să rămână autentică, să scrie exact așa cum simte că ar trebui, fără artificii inutile și fără compromisuri. De fapt, Anna își dorește să ajungă celebră, la fel ca tatăl ei, pe care-l moștenește în privința firii artistice.

„– Tati, chiar ți-a plăcut poezia mea?

El spuse că da.

– Nu crezi că ar trebui să fie mai veselă?

– Păi nu, spuse el. Un naufragiu nu e tocmai un subiect de glumă.

– Profesoara mea, Fräulein Schmidt, crede că ar trebui să scriu despre ceva mai vesel, despre primăvară sau flori…

– Dar tu vrei să scrii despre primăvară și despre flori?

– Nu, răspunse Anna cu tristeţe. Deocamdată, singurul lucru care mă inspiră sunt dezastrele.

Tata îi zâmbi pieziş şi îi spuse că poate preocupările ei erau în ton cu spiritul timpului.

– Deci crezi că este bine să scriu despre dezastre? întrebă Anna neliniştită.

Tata îşi recăpătă seriozitatea.

– Bineînţeles! o asigură el. Dacă tu vrei să scrii despre dezastre, asta trebuie să faci. Când scrii, nu încerca să le faci altora pe plac. Toată treaba cu scrisul o să-ți iasă numai dacă încerci mai întâi să te mulțumești pe tine.

Încurajată de aceste cuvinte, Anna tocmai se pregătea să-l întrebe dacă, după părerea lui, avea și ea șanse să devină celebră într-o bună zi, dar telefonul de pe noptieră începu să sune, făcându-i pe amândoi să tresară.” (pp. 20-21)

La un moment dat, când se află în Franța, fetița reușește să compună niște versuri de mulțumire adresate unei rude: prima ei poezie care nu are ca temă o nenorocire, primele ei versuri mai vesele au legătură cu bucuria de a purta, din nou, haine noi.

„Noile haine au fost curând gata și s-au dovedit a fi cele mai frumoase pe care le avusese Anna vreodată. În prima zi când le îmbrăcă, se duse să i le arate mătuşii Sarah și luă cu ea o poezie pe care o scrisese în semn de recunoștință. Descria în detaliu toate hainele și se încheia cu versurile:

Acum le port cu bucurie,

mătuşă Sarah, mulțumită ție.

– Cerule mare, copilă dragă! exclamă mătuşa Sarah când o citi. O să devii scriitoare, ca taică-tău!

Părea din cale afară de încântată.

Şi Anna era încântată, pentru că, într-un fel, poezia lăsa să se înţeleagă că stofele dăruite nu fuseseră un act de caritate, dar și pentru că, pentru prima oară, reuşise să scrie o poezie care nu vorbea despre dezastre.” (p. 215)

La rândul său, Max va reuși, la școala franceză, să obțină titlul de cel mai bun elev din clasă. Muncise mult, încercând, asemenea surorii lui, să elimine cât mai multe greșeli din exprimare.

În general, Anna și Max nu sunt cu adevărat conștienți de drama prin care trec ca refugiați. Faptul că cei mici rămân alături de părinții lor îi ajută să lupte cu neajunsurile, îi motivează și îi determină să-și urmeze visurile. Părinții se străduiesc să ducă o viață normală, iar cei mici le urmează exemplul, rămânând optimiști și curajoși.

Despre autoare aflăm câteva informații din prezentarea editurii:

Judith Kerr s-a născut la 14 iunie 1923, în Germania. S-a mutat în Anglia împreună cu familia în anul 1933 din cauza problemelor politice din țara sa natală. Pe durata celui de-Al Doilea Război Mondial a lucrat pentru Crucea Roșie, după care a studiat la Școala de Arte. A fost căsătorită cu scenograful Nigel Kneale, până la moartea acestuia în 2006 și împreună au doi copii. Și-a dorit să fie scriitoare încă de la o vârstă fragedă și a debutat în anul 1968 cu cartea pentru copii „Tigrul care a venit la ceai”, după care a început să scrie vestita serie ce îl are ca personaj principal pe motanul Mog. Titlurile sale sunt citite de copiii din întreaga lume și începând cu anul 2013, prima școală bilingvă englez-germană din Anglia îi poartă numele.

Las mai jos alte fragmente:

„Deodată, Annei îi veni o idee. În ultimul timp scria poezii pe care apoi le ilustra și aceste mici creații fuseseră foarte apreciate nu doar acasă, dar și la școală. Una dintre ele era despre foc, alta despre un cutremur și alta despre un om care murise în chinuri groaznice după ce fusese blestemat de un vagabond. Ce-ar fi să-și încerce mâna pe tema unui naufragiu? Avea o mulțime de cuvinte care rimau cu „mare”, şi mai avea „val” care rima cu „mal”. Unde mai pui că era un bun pretext să folosească noile creioane albastre pentru desene. Luă nişte hârtie și se puse pe treabă. Curând era atât de absorbită, încât nici nu observă că afară se înnopta, ceea ce iarna se întâmpla destul de devreme, și în cameră începuse să pătrundă aerul amurgului.” (p. 19)

„A venit vara şi, odată cu ea, sfârşitul semestrului. În ultima zi, a avut loc o serbare școlară care a constat într-un discurs ţinut de Herr Graupe, un tur de galerie cu gherghefuri realizate de fete, o demonstrație de gimnastică a băieților și o mulțime de cântece, în special tiroleze, cântate de toată lumea. La sfârşitul festivității, fiecare copil a primit un cârnat cu o bucată de pâine și toți au plecat spre casă cu gura plină, râzând și făcând planuri pentru a doua zi. Începuse vacanţa de vară.

Max a terminat școala abia peste două zile. La liceul din Zürich, semestrul nu s-a încheiat cu cântece tiroleze și cârnaţi, ci cu rapoarte școlare. Max a adus acasă obişnuita lui colecție de aprecieri de genul Nu se străduieşte şi Nu este activ la ore, motiv pentru care el și Anna au fost nevoiţi să suporte atmosfera sobră de la masa de prânz, cât timp mama și tata le-au citit. În special mama s-a arătat dezamăgită pentru că, deşi în Germania se obişnuise cu faptul că Max nu se străduieşte şi nu este activ la ore, sperase că în Elveția lucrurile se vor schimba pentru că Max era inteligent, numai că nu muncea. Dar vai! Singura diferență era că, în timp ce în Germania Max neglija școala ca să joace fotbal, în Elveția o neglija în favoarea pescuitului, iar rezultatele erau cam aceleași.” (pp. 103-104)

*

„– Aceste fete sunt colegele tale.

Şi mai spuse ceva despre „prieteni”.

Anna îşi mută privirea de la madame Socrate și îndrăzni să le arunce o căutătură rapidă colegelor ei. Fetele n-o mai priveau lung, ci îi zâmbeau, iar Anna se simți mult mai bine. Apoi Colette o conduse în banca ei, lângă ea, madame Socrate spuse ceva și toată clasa – în afară de Anna – reîncepu să recite într-un glas.

Anna asista la zumzetul de voci din jurul ei și se întrebă ce recitau. Era ciudat să iei parte la o oră fără să știi măcar despre ce e vorba. În timp ce asculta, recunoscu câteva numere. Era cumva tabla înmulţirii? Nu, numerele nu se repetau atât de des. Aruncă o privire în cartea de pe banca lui Colette. Pe copertă era desenat un rege cu coroană pe cap. Și chiar în clipa când madame Socrate bătu din palme ca să pună capăt recitării, Anna îşi dădu seama: era istorie! Numerele erau date și tocmai asistase la o lecție de istorie! Fără niciun motiv, această descoperire o făcu să se simtă foarte mulțumită.

Acum, fetele îşi scoaseră caietele de lucru din bănci şi Anna primi unul nou. Următoarea lecție era de dictare. Anna recunoscu cuvântul pentru că o dată sau de două ori mademoiselle Martel le dictase ei și lui Max câteva cuvinte simple. Dar acum era cu totul altceva. Erau propoziții lungi şi Anna habar n-avea ce înseamnă.

Nu ştia unde se termină o propoziție și unde începe cealaltă. Nu ştia nici măcar unde se termină un cuvânt și unde începe celălalt. Părea inutil să se apuce de treabă, dar părea și mai urât dacă stătea fără să scrie nimic. Aşa că se strădui să traducă sunetele de neînţeles în litere aranjate în grupuri care i se păreau plauzibile. După ce acoperi aproape o pagină întreagă în acest fel ciudat, dictarea se încheie și caietele fură strânse. Sună clopoțelul şi urmă recreația.

Anna îşi puse paltonul și o urmă pe Colette în curtea școlii – un dreptunghi pavat înconjurat de garduri care deja se umplea de fete. Era o zi rece și fetele alergau și topăiau ca să se încălzească. De îndată ce Anna apăru cu Colette, mai multe se înghesuiră în jurul lor şi Colette i le prezentă: Claudine, Marcelle, Micheline, Françoise, Madeleine… Era imposibil să țină minte toate numele, dar ele zâmbeau și îi întindeau Annei mâna, iar ea era foarte recunoscătoare pentru aceste semne de prietenie din partea lor.

Apoi se jucară un joc cântat. Cu brațele înlănțuite, cântau și săreau înainte, înapoi și lateral în ritmul cântecului. La început era mai lent, dar apoi mergea din ce în ce mai repede până când, în final, se crea un talmeş-balmeş şi toate se prăbușeau grămadă, râzând şi gâfâind.” (pp. 189-190)

„Colette o luă de mână și o conduse la capătul rândului. Ea se agăţă de brațul lui Françoise – sau poate că era Micheline – şi se strădui să urmeze paşii. Când se încurca, toată lumea râdea, dar cu simpatie. Când făcea bine, toată lumea era încântată. Se înfierbântă de atâta energie și, ca urmare a greșelilor ei, jocul se încheie într-o hărmălaie și mai mare decât cea dinainte. Colette nu mai putea de râs și trebui să se așeze, iar Anna râdea și ea. Brusc își dădu seama că trecuse mult timp de când nu se mai jucase cu alți copii. Ce bucurie că se întorsese la școală! La sfârşitul recreației știa chiar să cânte versurile cântecului, deşi habar n-avea ce ziceau.

Când se întoarseră în clasă, madame Socrate acoperise tabla cu adunări și Anna se înveseli. Cel puţin pentru asta nu avea nevoie să știe franceză. Se puse pe lucru și nu ridică nasul din caiet decât când sună clopoțelul, anunţând sfârşitul orelor de dimineață.

Prânzul se lua într-o bucătărioară călduroasă, sub supravegherea unei doamne corpolente, pe nume Clothilde. Aproape toate fetele locuiau în cartier și luau prânzul acasă, așa că nu mai rămăseseră în școală decât o fată mult mai mică decât Anna și un băiețel de vreo trei ani care părea să fie fiul lui Clothilde. Anna îşi scoase sendvişurile, dar cealaltă fată avea carne, legume și o budincă, pe care Clothilde i le încălzi.” (p. 191)

„– Ai câştigat premiul întâi la latină? întrebă ea.

Dar Max scutură din cap.

– Nu, spuse el și restul frazei îi zăbovi o clipă pe buze. Am câştigat…

Şi, în sfârşit, reuși s-o spună:

– Am câştigat prix d’excellence! Asta înseamnă că sunt considerat cel mai bun elev din clasă.

Bineînţeles că toată lumea s-a bucurat și l-a felicitat. Până și tata a fost întrerupt de la scris ca să audă vestea cea mare. Anna era fericită pentru el, la fel ca toți ceilalţi, numai că tare ar fi vrut ca vestea să nu pice chiar în momentul acela. Muncise atât de mult și spera de atâta timp să treacă examenul pentru certificat d’études. Acum, după succesul lui Max, chiar dacă ea va reuși, cine va mai fi impresionat? Mai ales că succesul ei se va datora în parte talentului de a sta într-un picior?

Când s-au anunțat rezultatele, nu a fost nici pe departe la fel de emoționant pe cât se așteptase. Trecuse. La fel şi Colette și majoritatea fetelor din clasă. Madame Socrate i-a înmânat fiecărui candidat admis câte un plic care conținea un certificat cu numele său. Când Anna îl deschise pe-al ei, găsi înăuntru două bancnote de zece franci și o scrisoare de felicitare semnată de primarul Parisului.

– Asta ce mai e? o întrebă pe madame Socrate.

Chipul zbârcit al lui madame Socrate se destinse într-un zâmbet de încântare.

– Primarul Parisului a decis să premieze douăzeci dintre cele mai bune compuneri în limba franceză scrise de copiii care s-au prezentat la certificat d’études, îi explică ea. Se pare că tu te numeri printre fericiții câştigători.

Când Anna îi spuse tatei, el se arătă la fel de bucuros cum fusese când Max primise prix d’excellence.

– Este primul tău onorariu ca scriitoare, spuse el. Marele merit e că l-ai câştigat într-o limbă care nu e a ta.” (pp. 263-26)