Muntele cu uși

„Era clar: deși plecase din Munte, sufletul ei era încă acolo. Vacanța din iarna asta schimbase totul pentru ea. La drept vorbind, și până atunci se schimbase câte ceva în fiecare vacanță. De exemplu, într-o călătorie, tot pe lângă Măgura, în iarna dinainte, învățase să fluiere.” Cătălin Pavel

O perdea cu fluturi maschează intrarea într-o altă dimensiune, în care se ajunge, ca în Alice în Țara Minunilor, minunata carte a lui Lewis Carroll, printr-o scorbură. În viziunea Oanei Ispir, care creează ilustrația, perdeaua aceasta cu fluturi este așa de amplă, de bogată, încât o cuprinde, asemenea cerului înstelat, și pe Sara în lumina ei ușor albăstruie. Bănuiala oricărui cititor ar fi că într-un fel arată ziua perdeluța de deasupra patului suspendat și, în alt fel, ziua.

Și pentru că tot a venit vorba despre lumină, iată pasajul pe care, citindu-l, se poate înțelege de ce cartea asta a Muntelui cu uși nici nu mai poate fi lăsată din mână:

„Așadar: când coborâseră din mașină la Hodăița, amândouă trebuiseră să închidă ochii o clipă. Lumina era atât de puternică acolo! Era ca un câine pe care îl ții în lanț și apoi îi dai drumul, și el începe să alerge de nebun, fără să vrea să ajungă nicăieri, doar din plăcerea de a alerga. Așa era și cu soarele de iarnă acolo – parcă atunci îi dăduse cineva drumul dintr-o cămară.” (p. 10)

Sara se află pentru câteva zile, împreună cu mama ei, la o cabană, în localitatea Hodăița, un loc destul de retras pentru a oferi desprinderea de viața agitată a orașului și, mai ales, pentru a stârni imaginația unui copil. Tatăl rămâne acasă, pentru că are treabă pe șantier, dar cu Sara vorbește în fiecare zi la telefon.

La cei șapte ani ai săi, Sara își cunoaște părinții foarte bine, le anticipează replicile și gesturile, îi păcălește puțin și nu le spune chiar tot ce o preocupă. Secrete au oamenii mari, dar au și copiii.

Neînfricata Sara are șapte ani. Fetița nu are frați, nici prieteni, dar are, în schimb, o cămilă de jucărie și, la un moment dat, drept tovarăș, un câine. Părinții încearcă să îi acorde Sarei foarte multă atenție, doar că, fără voia lor, la un moment dat o irită cu insistența în privința anumitor subiecte. Deși părinții vorbesc mult cu fetița lor, uneori Sarei i se pare că nu sunt îndeajuns cuvintele pentru a ajunge la sufletul celuilalt.

Acțiunea se desfășoară pe două planuri care se intersectează în fiecare capitol. Mai întâi, se conturează planul care prezintă relația Sarei cu părinții ei, oameni responsabili, cumsecade și ocupați, având fiecare pasiunile lui și, totodată, sentimentul vinovăției că nu au mai multe vieți ca să rezolve tot ce au de rezolvat.

Fata își iubește părinții: pe tatăl ei îl privește bănuitor, ca și cum acesta ar ști mai multe decât spune – despre cămila, cel puțin, Zaibaq, mestecătoarea de gumă -, iar mama, care are propriul birou la Muzeul Hărților, i se pare Sarei cea mai frumoasă femeie din lume:

„Iar aici era ceva ce Sara nu înțelegea prea bine. Cum ajungea mama ei la muzeu fără să fie oprită pe stradă? Cum se putea concentra lumea care lucra cu ea? Sau poate că nici nu observau?! La gândul că lumea ar fi putut să nu observe frumusețea mamei ei, Sara se revolta. Întâmplarea face că și mama ei simțea exact același lucru despre fetița ei și despre lume, însă asta Sara nu avea cum să știe deocamdată.” (p. 10)

Al doilea plan urmărește aventurile Sarei într-un regat imaginar, care oferă simbolic chei de rezolvare a problemelor dintre părinți și copii. De pildă, teama de a nu găsi drumul, de a se rătăci, pe care o simte intens fetița de mai multe ori, atunci când străbate deșertul lui Orbikon. Sau teama de a-și pierde părinții și, ca efect, conștientizarea ideii că iubirea este de neprețuit.

Ușile din Munte se deschid încă în ambele sensuri, iar Sara și „domnul câine” se află într-un du-te-vino palpitant – când nu se plimbă în jurul cabanei, se plimbă prin țara lui Orbikon, un personaj răutăcios. Orbikon inspiră teamă. Stăpânindu-și teama, Sara și prietenii săi își împlinesc misiunea. Părinții ținuți captivi de Orbikon revin lângă copiii lor, care întemeiaseră ingenios o republică, străduindu-se să se descurce singuri.

Citită ca un ghid de armonizare a relațiilor dintre părinți și copii, Muntele cu uși oferă mici sugestii despre stimularea imaginației și despre eliminarea inevitabilelor momentelor de plictiseală, de rutină. Mama și fiica obișnuiesc, când vine ora de culcare, să facă Istoria: își povestesc una alteia ce au trăit semnificativ peste zi. Poveștile vin din ambele părți, într-o plăcută actualizare a stării fiecăreia. Mama știe ce o nemulțumește pe fetiță, iar Sara, la rândul ei, află multe lucruri interesante despre ce înseamnă să mergi la serviciu, să ai termene de predare a lucrărilor, să te documentezi.

Apoi, mama și fiica încep un minunat joc al întrebărilor neobișnuite, lăsând fără bariere imaginația. Curiozitatea este semnul cert al inteligenței, iar Sara este teribil de curioasă. La un moment dat, Sara se întreabă „ce simte o cămilă când mestecă gumă?” La Hodăița, discuția Sarei cu mama ei începe de la fluturii de pe o perdea, cărora le-ar plăcea sau nu pilaful, și ajunge la diferența dintre republică și împărăție:

„Știa că, aşa cum oamenii mari au secrete mici, aşa şi copiii au secrete mari. Apoi totul a decurs ca în fiecare seară când erau împreună, sau poate a durat ceva mai puțin decât de obicei, pentru că amândouă erau obosite. Mai întâi, au făcut Istoria, adică au recapitulat momentele importante, mici și mari, ale zilei care tocmai se încheia. Apoi fiecare i-a pus celeilalte două întrebări.

Una dintre aceste întrebări a fost dacă fluturilor le place pilaful, şi nu mai știu cine a pus-o cui. Poate întrebarea i se năzărise uneia dintre ele din cauză că pereții camerei erau decorați cu mici fluturi albaştri. Nu însă și cu pilaf. O altă întrebare a fost despre diferențele dintre republică și împărăţie, dar discuția a fost abandonată repede și înlocuită cu o ofertă bogată de chicoteli.” (p. 19)

Sara află multe despre sine, așa cum se întâmplă atunci când își dă seama că înțelege limbajul unui copac pe jumătate verde, pe jumătate putrezit.

Locurile destinate vacanțelor, mai lungi sau mai scurte, rămân în memoria călătorilor, mai ales dacă aceștia au imaginație și sunt copii. Adulții își mai pierd interesul pentru explorare, nereușind, de multe ori, să se desprindă cu adevărat de problemele lăsate acasă – au mereu telefonul și laptopul cu ei. La fel stau lucrurile și în frumoasa familie a Sarei, o fetiță care descoperă că un munte are uși care se deschid către o lume pe care o va ține secretă: secretă până la scrierea acestei cărți minunate.

Despre autor, găsim câteva informații în prezentarea editurii:

CĂTĂLIN PAVEL este scriitor și arheolog. A urmat studii doctorale și postdoctorale la Oxford (Hertford College), Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim, Universitatea din Hamburg și Colegiul Noua Europă din București. A participat la săpături arheologice în ţară, în Germania, Franţa, Anglia, Maroc, Israel și în special în Turcia (la Milet, Gordion și, în 2005–2010, la Troia). A predat arheologie, artă clasică și teme arheologice în literatură în București, Cluj și Atlanta, iar în prezent este conferenţiar universitar la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, unde coordonează doctorate și conduce săpăturile arheologice ale universităţii în Cetatea Histria. La Humanitas a publicat volumele de nonficţiune Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal (2019; nominalizată la Premiile „Observator cultural“; trad. fr. de J.-L. Courriol, Archéologie de l’amour, Éditions de l’Aube, 2022; trad. it. de B. Mazzoni, L’archeologia dell’amore, Neo Edizioni, 2022), Animalele care ne fac oameni: Blană, cozi și pene în arheologie (2021; Premiul Societăţii de Știinţe Istorice din România, nominalizată la Premiul „Monica Lovinescu“ 2023), romanul Aproape a șaptea parte din lume (2010, premiul UniCredit/Bibliofagia, trad. fr. de F. Ciodaru-Courriol, La septième partie du monde, Editions Non Lieu, 2017), romanul Toate greșelile care se pot face (2022, premiul Uniunii Scriitorilor, Dobrogea) și volumul de povestiri Adevărul despre vacanţe (2023).

Las mai jos alte fragmente:

„Nimeni nu îşi iubea mai mult părinții decât o fetiţă – când nu era supărată pe ei, bineînţeles. Sau poate şi atunci. Iubirea era ca apa mării; putea fi liniştită, sau putea avea valuri mari, care însă, evident, nu aveau din ce altceva să fie decât tot din apă.” (p. 35)

„Și în chiar clipa în care Sara îşi dădu seama ce nepotrivit era totuși să te gândești la mare acolo, în adâncul muntelui, se ciocni de domnul câine, care se oprise şi adulmeca în toate direcțiile nedumerit. Era clar: îi pierduseră urma lui Orbikon. Şi erau pierduți ei înşişi.” (p. 35)

„După asta, Sara s-a cățărat la ea în pat, unde a căscat, prima oară de formă, dar a doua oară chiar de-adevăratelea. Apoi i-a spus mamei ei că era cam frig acolo sus, dar mama ei adormise deja, surprinzător de repede. Mai întâi, Sara se gândi că se prefăcea, așa cum uneori mama ei se prefăcea că nu aude ce spunea ea când nu avea chef să doarmă și începea să i se plângă că una din șosete o strânge puțin, sau alte chestii asemănătoare. Dar se pare că de data asta chiar adormise de-a binelea.” (p. 19)

„Deloc nu mă pricep să povestesc! Spun lucruri prea devreme în loc să le spun la vremea lor. E ca și cum un tată ar vrea să-l învețe pe băiatul lui să picteze și, în loc să-i spună mai întâi despre pensulele din păr de veveriţă și culorile extrase din şofran sau cătină, ar începe cu teorii estetice. Și apoi nu ar mai avea ocazia să-i spună ce rău îi pare că a făcut această greşeală și altele.

Dar să ne întoarcem la Republica copiilor, care atunci a intrat, și ea, într-o nouă generație. Și totul s-a repetat.

– Asta e tot ce am putut eu să înțeleg, numai că… a spus Rémy.

Dar Sara de-acum știa să nu mai aștepte și altceva. Asta chiar fusese tot.

– Iar tu… părinții tăi… de cât timp? a întrebat apoi Sara, ezitând.

– E aproape un an, a zis Rémy, dând de două ori din cap liniştit, ca și cum în felul ăsta totul devenea OK.

Apoi tăcură o vreme.

– Ai scris o carte despre toate astea? a întrebat ea.

– Le-am pictat, a răspuns el simplu.

Fără să știe pe-atunci că mai târziu picturile lui aveau să fie reproduse într-o carte despre Sara și despre mama ei, despre Orbikon și despre cămila lui, despre Muntele cu uși și despre Rémy însuşi.” (p. 74)

„Sara, care avea acum inima cât un purice, nu l-a grăbit. Și-a dat seama că povestea asta nu era uşor de spus. Chiar dacă nu o trăise el însuşi, băiatul suferea. Poveștile care însemnau ceva nu erau ușor de spus. Şi nici de ascultat. Începeau vesel și deveneau brusc triste și apoi iar vesele sau triste, ca aluatul din care faci cu mama pâine împletită. Iar de-acum cuvintele lui, uşor de urmărit la început, au devenit mai puține și s-au schimbat, cum se schimbă un lemn încă verde în foc. Sara însă și-a impus să-și controleze orice slăbiciune. Acum nu era timp pentru văicărit, acum era nevoie de cronologie, cum spunea mama ei. Trebuia cu orice preț să înțeleagă ce s-a întâmplat.

Ah, da: cronologia pare un cuvânt complicat, dar e ca o sârmă de întins rufe, pe care însă sunt prinse, în ordine, întâmplările și rămân în ordinea asta, oricât de tare bate vântul. E adevărat că azi avem și maşina de uscat rufe. Unii, din ce în ce mai mulți, preferă s-o folosească, și nici nu vreau să mă gândesc ce se întâmplă când poveștile lor sunt amestecate unele cu altele până când din toată ordinea nu mai rămân decât scame.” (p. 70)

„Cititorii deja au înțeles că așa s-a întâlnit Sara cu Tagor, copacul umblător. Care știa totul și văzuse totul. Și care putea răspunde la orice întrebare, chiar dacă trebuia să te obișnuiești cu felul lui de a vorbi. Când Sara se prezentă, el, în loc doar să-și rostească numele, începu un întreg discurs:

– Fffffffffffffff…

– Bate vântul prea puţin de data asta, explică Rémy. Te roagă să mergi tu în jurul lui.

Iar Sara văzu că jumătatea din spate a copacului era moartă, cu crengile uscate și lipsite de frunze.

Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, Sara se întoarse repede lângă fântână și se uită cu atenție la copac, care acum îşi arăta jumătatea vie, mai bogată în frunze și cu crengi mai puternice decât ale oricărui alt copac. Asta era deja o poveste în sine, pe care Sara o înțelese și fără cuvinte. Iar apoi, treptat, fetița începu să priceapă tot mai bine felul de a vorbi al copacului. Și, fără să-și facă griji că ar trebui să vorbească o vreme despre mărunțișuri înainte de a aborda problemele importante, îl întrebă direct despre Orbikon.

– Xxxxxxxxxxxx, răspunse copacul.

Sara se uită la Rémy, care confirmă că într-adevăr Tagor se arăta supărat. Bucuros că fusese înțeles, Tagor merse el de jur-împrejurul Sarei, care rămase cu gura căscată de uimire. Niciodată în viața ei un copac nu-i mai dăduse târcoale. Era ca și cum Soarele s-ar fi rotit în jurul Pământului.

Crengile şi frunzele scoteau un zornăit ca al unei cozi de păun. Copacul nu numai că se învârtea în jurul Sarei, ci și în jurul propriului trunchi. Așa izbuti să-i arate tot timpul numai partea înfrunzită.

– Stai, stai, o potoli Rémy, zâmbind. Să știi că nu merge în jurul tău ca să te impresioneze. Doar caută un loc în care vântul să nu fie nici prea tare, nici prea slab, ca să facă frunzele să foşnească în aşa fel încât să îl poţi înțelege.

Copacul ascultă apoi toate întrebările Sarei cu răbdare, și zise:

– Aaaaaaaaaaaaaaaaaa? și apoi începu să se gândească. Şi să se gândească, și să se gândească.

Poate că nici pentru el nu era uşor să-și amintească cele trei vizite criminale ale lui Orbikon în Ξ. Apoi spuse:

– Zzzzzzzzzzzzzz…

La auzul acestui răspuns, pe domnul câine îl luă somnul de-a binelea. Ce-i drept, după ce explorase curtea în lung și în lat, se încolăcise confortabil în praf și îl cuprinsese o amorțeală plăcută. Sara însă ascultă cu atenție, deși nu-i plăcea ce auzea. Căci Tagor, copacul umblător, prin acea literă de la sfârşitul alfabetului, îi cerea să afle răspunsul chiar din Casa fără sfârșit.

– E cineva acolo care mi-ar putea răspunde mai bine ca tine? întrebă fetița.

– 0000000000, spuse Tagor, iar de asta îi era Sarei cel mai teamă. Că va trebui să afle răspunsurile de la Orbikon însuşi.” (pp. 78-80)