Nu știu de unde au apărut Copiii lui Marcel și mi-aș dori foarte mult să știu. Cred că a fost, cum se întâmplă, o combinație de lucruri citite, văzute și auzite pe stradă. Mai cred că a existat o anumită carte, o lectură complet aiuritoare, pe care am cumpărat-o de la anticariat cu un leu, ani de zile înainte să mă apuc de scris.
Cartea se numește „The Magic of Findhorn” și e „relatarea martorului ocular Paul Hawken” asupra „comunității miraculoase unde crește grădina modernă a Edenului”. Foarte pe scurt, Findhornul e un sat din nordul Scoției, situat la vărsarea râului omonim în Marea Nordului și nu departe de Cercul Arctic: o peninsulă friguroasă, bătută de vânturi, cu sol stâncos-nisipos, unde în 1962 s-au stabilit cei trei „părinți fondatori”, două femei și un bărbat, și s-au apucat de cultivat pământul. Au obținut recolte inimaginabile la orice. Cum, de ce? Le-au cerut de la Univers! În scurtă vreme, li s-au alăturat noi și noi amatori de agricultură și Findhornul e astăzi un fel de inimă pulsândă a comunităților New Age. Cartea e delicioasă, vă jur, și e scrisă belicos: „Și cum explicăm asta, domnule Om de Știință?”
Acestei mici bijuterii i-am adăugat ulterior multe altele, din categoria „utopiilor mai cuminți” – presupunând că o utopie poate fi cuminte. Așadar: Platon, Thomas Morus, Campanella etc., până pe la socialiștii utopici. Unele cărți au fost foarte greu de găsit – „Falansterul” de Zigu Ornea și I. Cojocaru, „Operele economice” ale lui Charles Fourier – altele m-au găsit ele pe mine. Zeci și sute de titluri, vechi și noi, legate de utopii, comunități, trăitul subversiv. Despre agricultură m-am informat mai lejer, pe net. Unde nu găseam informații, am mai și inventat.
„Copiii lui Marcel” nu este, evident, o teză de doctorat. Totuși, etapele prin care trece comunitatea din Sânceni oglindește, în linii mari, ce se întâmplă cu orice grup de oameni, în condiții similare. E singurul lucru pe care am ținut neapărat să-l respect – în rest, mi-am făcut de cap.
De eroina-naratoare a cărții – într-o vreme avea și nume, pe urmă n-a mai avut – mă leagă sentimente complicate. Am regretat de o mie de ori povestitul la persoana întâi, dar am ținut-o așa. A fost un mers pe sârmă, nu am vrut în niciun caz să o caricaturizez, dar nici nu trebuie să i se dea prea multă crezare – nici măcar eu n-am încredere în ea – și nici memoria ei nu e perfectă și nici chiar ea nu a aflat tot ce era de aflat. Povestea se transformă, de multe ori, în teatru de umbre; nu se întâmplă așa și în viața de zi cu zi?
În atâția ani de zile, vocea mea s-a schimbat – și vocea ei s-a schimbat – și asta e bine, e de-a dreptul normal. Sunt sigură că, dacă mi-aș fi dat un termen mai rezonabil, cartea ar fi fost mai săracă. Mai coerentă, poate, dar sigur mai săracă.
La 11 ani, m-am apucat de un roman științifico-fantastic. Am scris o zi întreagă. Era vorba despre o navă spațială care pleacă de pe Pământ și aterizează pe o planetă necunoscută; abia ies cosmonații în peisaj și constată, unu, că nava s-a stricat și, doi, că au apărut niște urme gigantice, misterioase, în colbul planetar. M-am dus la culcare și n-am putut să dorm toată noaptea. Ale cui erau urmele? Dacă ar fi fost vorba despre o carte pe care o citeam, n-ar fi fost o problemă, aș fi aprins lumina și aș fi citit mai departe. Dar nu exista mai departe! Eu trebuia să o scriu. Și atunci m-am hotărât: literatura e prea periculoasă, mai bine renunț. Numai că între timp am uitat.
Share.
