Elegia sufletelor deloc moarte – răsuflarea dansatorului ca formă poetică

Într-o sală aflată la ultimul etaj al clădirii Operei timișorene, acolo unde Teatrul German de Stat își ține spectacolele, are loc și Festivalul de Teatru European Eurothalia. Spectacolul despre care vorbesc aici a făcut parte din programul ediției 2023, o ediție care s-a integrat perfect în programul Timișoara – Capitală Culturală. Întâmplarea face ca din cele două spectacole pe care mi le-am ales pentru vizionare să nu pot ajunge decât la Elegie în cinci răsuflări și n-am regretat deloc că s-a întâmplat așa. Un public rafinat, foarte disciplinat, care știe să guste poezia în diferitele ei forme din rândurile căruia m-am bucurat să fac parte. A fost pentru prima dată, după ceva timp, când m-am simțit în elementul meu ca spectator. Deloc agresată de foiala vecinilor de scaun – tocmai pentru că nu s-a foit nimeni – m-am lăsat condusă de energia celor cinci dansatori într-un univers aparte, unul despre care am crezut că nu mai poate fi recompus. Dansatori tineri, dar foarte bine pregătiți, convingători în fiecare gest și expresie corporală, dovadă că au și o excelentă pregătire profesională, dar și o bună înțelegere a dansului ca artă a mișcării corpului. Conceptul spectacular în sine a fost gândit ca un tot perfect, un puzzle în interiorul căruia fiecare poem și fiecare bucată muzicală și-au găsit locul.

De voi muri

Nu-mi închideți ochii

(…)

În pupila lumii

Să mă-ngropați.

(din Un mesaj de Radovan Pavlovski)

Ne împletim unul împrejurul celuilalt

O virtute din buruieni

Într-o furtună de batiste albe, roșii și negre,

Ochii tăi și ochii mei

Se deschid și se închid

O muzică născută din mișcare și amurg

(din Sărut în iarbă de Radovan Pavlovski)

credit foto Gabriel Amza

Elegie, adică melancolie și tristețe. Adică Ceaikovski și Beethoven. Nici nu țin minte când am văzut ultima oară un spectacol de dans contemporan pe muzică clasică. Pe lângă cei doi compozitori foarte cunoscuți, pe scenă s-au mai auzit și alte muzici, împreună alcătuind un univers sonor pus sub semnul melancoliei. Cei patru dansatori (trei dansatoare și un dansator) nu și-au lăsat foarte mult chipurile la vedere, privirile celor din sală fiind orientate în mod expres pe mișcarea corpurilor, dar și pe felul cum ele se raportează la spațiul scenic. Costume negre, o nonculoare care capătă un plus de expresivitate când este asociată cu muzica celor doi mari compozitori, materiale fluide, ușoare, menite să sublinieze și mai multe mișcările corpurilor. Se adaugă la aceste elemente poezia, cei cinci dansatori folosindu-se de propriile voci care se transformă astfel în instrumente.

M-am recunoscut

Înainte de a mă cunoaște

l-am văzut pe cel necunoscut

îndoit în mine,

Că eu, în ceasul fără glas

Nici mut, nici gălăgios,

Nici ucis, nici salvat.

(din Eu, Elegii de Mihail Rendžov)

Trece din prag în prag, unduindu-se prin conștiință.

Infailibil și inevitabil ca moartea.

umple toate golurile și locurile.

E un sânge greu acolo jos,

un sânge care spune mereu:

urmează-mă cu supunere, urmează-mă primul

nu te desprinde niciodată de mine.

E un sânge teribil acolo jos,

mai teribil decât amenințarea.

E un sânge greu acolo jos.

din vremuri străvechi care a rămas.

(din E un sânge greu acolo jos de Aco Shopov)

credit foto Gabriel Amza

Cele cinci momente ale spectacolului sunt gândite mai puțin în clasica formulă solo – moment de grup, pentru că ele sunt părți ale unei singure și mari elegii, una închinată vieții care nu se predă în fața morții. Iubirea, disperarea, spaima, frica, urletul iubirii rănite, toate aceste își fac loc pe scenă, rând pe rând, alcătuind un tablou pe cât de credibil, pe atât de poetic. Vasil Zafirchev și solo-urile lui, expresii ale unei sensibilități aparte, în jurul căruia vin și celelalte dansatoare, care sunt când muze ale dragostei și poeziei, când soli ai păcii, când martori deloc tăcuți ai dramei la care asistă și cei din sală. Un spectacol lucrat în profunzime, cu mijloace simple, dar de efect, bazat pe forța de expresivitate a corpului și vocii umane, o combinație care mută spectacolul în zona teatrului fizic.

Noaptea îmi scot casa mea din casa ta.

și lumina insectelor din vocile ignorante.

care ruginesc mașinile din albine.

Și încă nu știu ce brandy aș bea.

și cu cine aș visa,

dacă nu ești tu.

(din Denicija de Petre M. Andreevski)

credit foto Gabriel Amza

Pledoarie pentru emoție, pentru trăire asumată, pentru suferința din dragoste, pentru viață, așa cum este ea. Un spectacol sensibil, care atinge tocmai pentru că n-are nimic ideologic sau tezist în construcția sa. E despre dragoste și despre oamenii care știu să iubească, e despre răsuflare ca ultima zbatere a vieții, e despre asumare și luptă. O elegie în cinci răsuflări e o pauză de la tot ceea ce înseamnă coroziv și zgomotos, de la tot ceea ce alcătuiește lumea nebună în care ne pierdem pe zi ce trece.

O ELEGIE ÎN CINCI RĂSUFLĂRI

de: Filip Petkovski

Spielleitung: Filip Petkovski

Producţie: Filip Petkovski & Theater J.H. Dzinot (MKD)