EDELWEISS

Rouă pe roze, pisici tolănite,/ceai bun în ceainic, mănuşi căptuşite,/Clinchet de clopot şi şniţel cu miere,/Gâşte ce zboară şi nori ce se zbat…/Acestea sunt câteva dintre lucrurile mele preferate.

Chiar în spatele meu, o fetiţă cântă împreună cu cei de pe scenă. Ştie versurile mai multor melodii şi le rosteşte cald, rotunjind cuvintele, în aşa fel încât pare să cânte mai mult pentru ea (dar cântă şi pentru mine), cu grijă, să nu iasă prea mult în evidenţă. Simte muzica şi o trăieşte fără constrângeri. Pare că a aflat deja un lucru importat, deşi e doar o fetiţă (sau poate tocmai de aceea): muzica este arta unei libertăţi absolute. Mă întorc să o văd: are cam 7 ani, părul lung şi ochi întunecaţi, puternici, aprinşi de bucurie. Stă în braţele mamei, o femeie tânără. Îmi dau seama, la un moment dat, că în sală mai sunt copii care ştiu cântecele, fiindcă îi aud intrând în cor, cu dorinţa de a fi şi ei în spectacol – mă gândesc că, probabil, sunt cei din a doua şi a treia distribuţie, cei care asistă cu fraţii sau părinţii lor la repetiţii sau cei care au văzut Sunetul muzicii de mai multe ori şi au ajuns să ştie bucăţi din spectacol pe de rost.

Când nu cântă împreună cu soliştii, copiii dau replica. „Am greşit!” îi spune Maria, îndrăgostită de baronul Von Trapp, maicii stareţe. „De ce?!”, vine şi întrebarea din sală, purtată de o voce suavă, dar insistentă. „De ce?!” Şi Maria de pe scenă îi răspunde copilului din sală, fiindcă scenariul este gândit aşa de inteligent, încât să fie pe înţelesul tuturor şi să intuiască aşteptările spectatorului – curgere logică, traducere foarte bună a versurilor (Alexandru Ştefănescu), umor şi multă energie.

Cum procedezi atunci când concurezi cu tine însuţi?! Când trebuie să treci dincolo de nivelul impus în musical de spectacole ca West Side Story sau ca Zaraza?! Sunt mai multe soluţii, pe care Răzvan Mazilu le aplică ingenios, cu ochiul de geniu al unui artist care înţelege foarte bine perspectivele cu care lucrează – regie, coregrafie, costume… Sunetul Muzicii este un musical de Richard Rodgers, realizat la Opera Comică pentru Copii de Răzvan Mazilu, după libretul lui Oscar Hammerstein, un spectacol de 180 de minute cu pauză.

În primul rând, găseşti o distribuţie ideală. Ana Bianca Popescu, în rolul Mariei, este fermecătoare. O vezi interacţionând cu publicul. Când pleacă din casa baronului Von Trapp, Maria are lacrimi şiroind pe obraji, lacrimile acestea se văd, iar copiii ştiu că Maria plânge cu adevărat, nu se preface. Nu e Julie Andrews, din celebrul musical (1965, The Sound of Music), este Ana Bianca Popescu, o voce caldă şi puternică, poate una dintre cele mai frumoase voci ale scenei româneşti de astăzi. Artista este atât de expresivă, în rolul Mariei, încât, uneori, nici nu este nevoie de cuvinte pentru a înţelege ce vrea să transmită – face gesturi largi şi creează senzaţia că acoperă tot spaţiul scenei şi al sălii. Are o siluetă fragilă, mignonă, compensată de temperament. Florile pe care Maria le aruncă în sală sunt adevărate – se vede asta şi din mirarea nedisimulată a copiilor la care a ajuns câte o margaretă. Aproape o floare-de-colţ. Edelweiss.

În jurul Mariei este construit întreg spectacolul. Pe Maria o vezi, la început, în spatele unei cortine transparente, colorate sub formă de vitraliu. Este un fel de a spune, simbolic, că Maria se află dincolo de zidurile mănăstirii, un loc pentru care, cu firea ei fără astâmpăr şi rebelă, nu e potrivită. Maria e plină de haz, îşi lasă părul liber şi, lucru neîngăduit în spaţiul monahal, cântă. Pentru Maria, viaţa nu are farmec în absenţa muzicii. Când e tristă, aşa cum spun versurile cu care am început, Maria cântă, şi atunci greutăţile viaţii par mai uşor de înlăturat. Asta este şi prima lecţie pe care o primesc cei 7 copii ai baronului de la noua lor guvernantă, Maria: Muzica poate orice! Muzica este un miracol!

Apoi, ca regizor, îi găseşti pe acei copii care să aibă vocea, prezenţa scenică şi înălţimea ideală (în formă de „scara măgarului”) – mult din partitura muzicală şi actoricească este preluată de aceşti şapte copii extraordinari, care par toţi versiuni de Shirley Temple: cântă, în diferite registre, pe diferite tonuri, dansează, umplu scena şi spaţiul rămas în sală, între rânduri. Sunt peste tot, cu frenezia lor cuceritoare. Şi îi cred pe copiii rămaşi spectator: ai vrea să urci alături de ei, să fii în distribuţie!

Fără îndoială, tuşa personală a lui Răzvan Mazilu, regizor extrem de creativ, un vizionar, se vede în abordarea ludico-ironică a spectacolului. Păpuşile cu capete imense, pe care le văzusem şi în Zaraza, reapar, într-un yodler, spre încântarea sălii. Cea mai mică dintre fetiţe poartă cu ea, peste tot, o versiune miniaturală a păpuşilor hidrocefale.

Petele roşii, rotunde, de pe obrajii „cu var” ai interpreţilor creează o linie unitară, necesară (am crezut asta tot spectacolul) pentru a face diferenţa dintre actorii adevăraţi şi cei strecuraţi pe fotolii, în sală. În acelaşi timp, genul acesta de machiaj trimite, ironic, spre o lume care se ia prea mult în serios şi din care se poate ieşi, la modul frumos, prin „clovnerii”. Baronul, prea sobru, crede că singura activitate fizică potrivită pentru copiii lui, dresaţi cu un fluier, copii care n-au voie să se joace, este marşul. Elsa, prezumtiva soţie a baronului, este directoare de corporaţie. Războiul este şi el o ameninţare reală. Atenuând conturul întunecat al unei epoci complicate, roşul depe obrajii prea albi le dă tuturor un aer suprarealist, asemănător cu cel din picturile lui Ştefan Câlţia – rafinament, culori diafane, senzaţia de imponderabilitate. Un scrânciob cu frânghii împodobite cu flori, şi apoi, din senin, coborâte din înalt, mai multe astfel de leagăne care umplu scena, realizează intrarea de feerie a corpului de balet.

Costumele sunt, cum se întâmplă mereu în spectacolele lui Răzvan Mazilu, impecabile şi inconfundabile. Se vede preocuparea de a gândi, pentru fiecare personaj în parte, un costum potrivit, în ton cu epoca şi cu statutul pe care-l are în piesă. Încălţăminte albă, pentru copii şi pentru Maria, pantofi eleganţi, de lac sau de piele, sandale foarte înalte, cu desen complicat, cizme peste genunchi. Copiii poartă mai ales haine bleu, albe şi roz, croite din catifea şi mătase, texturi care au propria identitate. Doamnele venite la petrecearea baronului au rochii cu jupon, costume de mătase, strălucitoare, cu dantelă sau cu paiete, mănuşi fine, care lasă la vedere bijuterii preţioase.

Pe colţurile unei mese elegante, doi porumbei care stau în aer ţin în plisc câte o bucată de muselină albă – câteva detalii trădează deconstrucţia ironică a obiectelor/scenelor kitsh din viaţa, uneori chiar luxoasă, a lumii noastre. Este cazul altor elemente din decor, piese care atrag privirea spectatorului, fiindcă au viaţa lor, scuturate cum sunt de praful oarecare al banalităţii – canapeaua aurie, patul cu baldachin, statuile imense, aduse şi retrase din scenă, terasa cu vedere spre munte etc. Chiar şi secvenţa căsătoriei dintre Maria şi baronul Von Trapp este salvată din zona de sentimentalism previzibil prin proiecţiile de pe ecranul din fundal – păsări albe, cu aripile bătând aerul în ritmul graţiei divine, pe armonia unui Gaudeamus, neobişnuit, intonat ca un imn gregorian.

Nu există timpi morţi în spectacol, scena este plină mereu. Pe marginile care „decupează” scena sunt proiectate imagini, potrivite cu fiecare dintre momente – acolo se revarsă, spre bucuria copiilor, pisici, flori şi porumbei. Impresia de „dilatare” a spaţiului se realizează şi prin cele 5 rame succesive, sugerând 5 pereţi care creează spaţii distincte, fără să le separe, dimpotrivă, aducându-le împreună. Răzvan Mazilu ştie să se joace cu volumetria, în aşa fel încât să existe mereu un „dincolo”, potrivit pentru a contextualiza acţiunea – izbucnirea războiului, invadarea Austriei de către Germania, pericolul nazist, reconfigurarea relaţiilor de putere în diversele cercuri sociale etc.

Felicia Filip era acolo, la Opera Comică pentru Copii, inconfundabilă, în mătase roşie, adevărată ţinută festivă. Este exact aşa cum mi-o amintesc din concertele susţinute alături de Cristi Minculescu. Se amestecă printre spectatori fără să se piardă, vorbeşte cu dirijorul orchestrei, salută instrumentiştii, se asigură cu un surâs că spectacolul poate începe. O întâlnesc la pauză şi-i mărturisesc că sunt uimită de faptul că, într-o zi de duminică, este în sală. Îmi spune cald, uimită şi bucuroasă, în acelaşi timp, de remarca mea, că este parte din acest spectacol. Cum ar putea să nu fie aici?! Dincolo de zgomotul de fond al lumii în care trăim, artişti de talia Feliciei Filip fac efortul de a păstra faţă de public un tip de comportament exemplar, elegant şi generos. În pauză, spectatorilor li s-a oferit, în pahare fine, la măsuţe de cockteil, şampanie – cei mici au primit şi ei şampanie, din aceea roz, cu căpşune.

Copiii sunt cei mai pretenţioşi spectatori. Dacă se plictisesc, pleacă de la locurile lor, ies din sală, se agită. Acest spectacol i-a ţinut, aproape 2 ore, pe cei mici, ţintuiţi în fotolii de pluş. Unii au stat cocoţaţi pe două perne de buret, ca să vadă mai bine scena. Este dovada cea mai grăitoare a unui succes autentic, pe care musical-ul Sunetul muzicii îl validează, sub semnul unei libertăţi absolute – de creaţie şi de receptare a creaţiei. Edelweiss.

Sunetul muzicii – Opera Comică pentru Copii

Musical de Richard Rodgers

Libretul: Oscar Hammerstein II

Regia, coregrafia și costumele: Răzvan Mazilu

Decorul: Sabina Spatariu

Video și lighting design: Eranio Petrușka

Asistent regie: Elena Morar

Asistenți mișcare scenică și coregrafie: Theodora Munteanu, Andreea Soare

Pregătirea muzicală: Maria Alexievici, Tudor Scripcariu, Abel Corban, Mihaela Neacșu

Dirijori: Alexandru Ilie, Gheorghe Iliuță

Distribuţie:

MARIA – Ana Bianca Popescu