„Dumnezeu: o istorie umană” de Reza Aslan

Modernitatea a generat, pe lângă binefacerile științei, și aspecte controversate datorită numeroaselor consecințe negative ale accesului la invenții și inovații, care, inițial, au îmbunătățit calitatea vieții, dar care, treptat (aproape pe nesimțite) au contribuit, alături de accesul la educație și creșterea consistentă a veniturilor pentru o bună parte a populației, la dezvoltarea așa-numitei societăți de consum. Aceasta va aduce în prim plan, printre altele, conceptul de modă. Dacă până mai ieri românii erau familiarizați cu moda vestimentară și, poate, cu cea a designului interior, astăzi se discută despre mâncăruri la modă, vacanțe la modă, gadgeturi la modă, dar și despre emisiuni televizate la modă, autori la modă… Dorința editorilor de a-și crește veniturile i-a determinat pe aceștia să dezvolte politici de marketing consistente, neglijând adeseori componenta morală a propriilor decizii. Din această perspectivă, acțiunile marilor trusturi editoriale seamănă izbitor cu cele ale showbizului american. Un exemplu elocvent în acest sens este scriitoarea americană Sandra Brown, ale cărei romane s-au bucurat de un real succes în România primilor ani postcomuniști, deși calitatea lor literară este adeseori discutabilă. La începutul anilor 2000, aceasta cade într-un con de umbră (astăzi fiind doar o scriitoare de nișă pentru români), iar locul său este ocupat de Paolo Coelho, un scriitor care încă se bucură de succes pe toate meridianele globului, iar aproape concomitent se naște fenomenul Harry Potter, creat de autoarea britanică J. K. Rowling. Ce au în comun acești scriitori, de origine și de facturi diferite? Hmm… Mai multe decât am crede la prima vedere. Cărțile lor se citesc cu mare ușurință, deci autorii utilizează cu succes tehnicile scrierii creative (curs care se regăsește astăzi în mai toate programele universităților de litere de pe glob), iar marile case editoriale au observat imediat potențialul comercial uriaș al acestora, drept pentru care s-au grăbit să obțină drepturile de autor. Subiectele abordate sunt diferite, la fel și stilul, dar cu toții au construit atent intriga și personajele principale. Turneele de promovare ale acestora au implicat resurse uriașe de timp, umane și financiare, iar ecranizarea unora dintre titluri a contribuit, indiscutabil, la creșterea faimei autorilor respectivi. Aceste elemente sunt doar o parte din rețeta succesului de care se bucură un autor la modă.

Cercetând cu atenție rafturile librăriilor, un cititor avizat poate observa cu ușurință că există autori la modă și în zona subiectelor „grele”, ale căror cărți se regăsesc pe rafturile dedicate literaturii de specialitate, științifică, rafturi adeseori ocolite de consumatorii de literatură bună de citit în metrou sau acasă într-o zi ploioasă, sau, mai nou, în izolare. Dar editurile au găsit soluția pentru a trezi interesul consumatorilor de literatură pentru astfel de titluri: coperți atent elaborate, afișe strategic plasate în diferitele colțuri ale librăriilor, locuri privilegiate în vitrine, spații largi alocate pe platformele on-line. Astfel se explică succesul uriaș de care se bucură Albert Einstein, unul dintre cei mai citați oameni de știință (dar să nu uităm faptul că prea puțini verifică și autenticitatea acestora), deși acesta e într-o lume mai bună din 1955. De un succes similar se bucură Bertrand Russell, Stephen Hawking, ale căror studii de specialitate sunt în continuare traduse și retipărite pe toate continentele. Charisma și abilitatea de a-și putea adapta discursul științific astfel încât să fie pe înțelesul majorității cititorilor reprezintă cheia succesului și pentru cercetătorii contemporani, care se folosesc din plin de toate avantajele mass-media. Pentru doi dintre aceștia editurile românești au reușit să obțină la scurt timp după ediția originală drepturile de autor. Atât cărțile lui Yuval Noah Harari, cât și cele ale lui Reza Aslan s-au bucurat de un real succes și pe plaiurile mioritice. Cum se explică acest lucru? Rețeta e cunoscută deja: limbajul accesibil, cursivitatea ideilor, exemple atent alese, imagini sugestive, bibliografie și note de subsol consistente, dar fără a plictisi sau a distrage atenția cititorului de la ideea principală. În cazul ambilor cercetători se poate observa cu ușurință și un real talent pedagogic (ambii fiind profesori la facultăți de prestigiu din lume), de care s-au folosit din plin pentru a schimba prejudecățile și stereotipiile numeroase (încă) despre istorie. Atât Harari, cât și Aslan au înțeles că, fără un dialog sincer și constructiv, nu putem emite și valida teorii științifice.

La debutul anului 2020, când încă plutea liniștea de dinaintea furtunii, Editura Humanitas publica volumul de excepție al cercetătorului iranian Reza Aslan, cu un titlu mai mult decât incitant: Dumnezeu: o istorie umană (God: A humanhistory). Cititorul avizat își va aminti aproape imediat de volumul lui Yuval Noah Harari, Homo Deus: scurtă istorie a viitorului, și se va întreba cum se explică interesul ridicat (dovadă multitudinea de volume din librării) pentru raporturile omului cu divinitățile/divinitatea. Mulți cercetători au considerat că anul 2000 va reprezenta o bornă în mentalul colectiv al umanității (cu siguranță mulți cititori vor zâmbi aducându-și aminte de scenariile S.F. scrise în anii `60 și `70 ai secolului XX, în care activitățile cotidiene de la început de secol XXI erau robotizate, iar omul coloniza deja Luna și Marte!). Evident că intrarea în secolul XXI nu a adus schimbări majore peste noapte în niciun domeniu, dar se poate observa cu ușurință preocuparea pentru o redefinire a locului ocupat de religie în viața de zi cu zi, în ce măsură ne caracterizează aceasta, dacă mai avem nevoie de o relație cu Dumnezeu/Allah/Yahve, într-o societate secularizată în care discursul despre drepturile individuale este mult mai pregnant decât cel despre Homo religiosus. Demersul lui Reza Aslan are marele merit de a ne introduce în universul fascinant al evoluției omului pe Pământ, din perspectiva raporturilor pe care acesta le dezvoltă încă din prima parte a Preistoriei cu diferite zeități. Cercetătorul iranian nu ezită să atragă atenția asupra modului eronat de interpretare al unor mărturii ancestrale:

«Problema cu folosirea exclusivă a acestor tipuri de descoperiri arheologice pentru a data cât mai timpuriu apariția expresiei religioase este că nu există o „fosilizare” a credințelor. Ideile nu pot fi îngropate în pământ și dezgropate mai târziu. Când descoperim dovada unui comportament ritualic într-un sit funerar, este absurd să presupunem că acel comportament a apărut dintr-odată și concomitent cu credința care l-a generat. Primii oameni au avut anumite credințe despre natura universului și despre locul lor în el, cu mult înainte de a începe să-și graveze credințele pe pereții grotelor. Strămoșii noștri, Adam și Eva, nu au trăit într-o ceață nihilistă din care, dintr-odată, s-au deșteptat, precum profeții atinși de revelație. Mai degrabă Adam și Eva și-au moștenit sistemul de credințe cam în același fel în care și-au moștenit dibăcia la vânătoare sau abilitățile cognitive și lingvistice: în mod gradual, pe durata a sute de mii de ani de evoluție mentală și spirituală. Ceea ce experimentează ei atunci când intră adânc sub pământ în Peștera Volp (de fapt un complex de grote de la poalele Pirineilor – n.n.) este atât încununarea a mii de ani de gândire religioasă, cât și sămânța pentru miile de ani ce urmează. Tot ce cunosc se bazează pe o cunoaștere anterioară. Tot ce creează este rezultatul creațiilor de până atunci.

De aceea, dacă este să urmărim originea imboldului religios până la geneza lui, atunci trebuie să trecem dincolo de descoperirea dovezilor materiale. Trebuie să privim adânc în trecutul nostru evoluționist și să mergem înapoi până în acel moment aparte în care am devenit umani.» (p.39-40)

În acest sens el recunoaște meritul de netăgăduit al „legendarului” (atributul îi aparține lui Aslan – n.n.) istoric al religiilor Mircea Eliade, fără de care nu s-ar fi putut parcurge pași importanți în înțelegerea nevoii de relaționare cu o divinitate și, la fel ca acesta, ne readuce aminte o greșeală frecventă în modul de cercetare:

„Ceea ce au în comun toate teoriile curent acceptate și aparent logice despre originile imboldului religios este că sunt mai preocupate să stabilească ce face religia decât să precizeze de unde provine religia, cum a apărut și de ce. În ciuda a tot ceea ce credem că știm, dovezile ne arată că religia nu îi face pe oameni nici buni, nici răi. Ea nu controlează în mod natural comportamentul și nici nu favorizează în mod natural cooperarea în societate. Nu stimulează altruismul, nici mai eficient, nici mai puțin eficient decât orice alt mecanism social. Nu este nici mai influentă, nici mai puțin influentă în crearea comportamentului moral. Nu determină în mod intrinsec cooperarea în societate. Nu avantajează un grup aflat în competiție cu altul. Nu reduce în mod automat anxietatea și nici nu îmbunătățește succesul reproductiv. Nu promovează supraviețuirea celui mai puternic.” (p. 51)

Hmm… Cu siguranță că mulți cititori ar ridica deja din sprânceană sau chiar ar comenta, acuzându-l de blasfemie pe Reza Aslan. Dar să nu uităm că demersul lui este unul cât se poate de științific, dovadă numeroasele note (care constituie, practic, o carte în carte) și atenția cu care își construiește afirmațiile. Pagină cu pagină el demitizează anumite teorii și ne arată totodată noi perspective, unele chiar surprinzătoare, asupra modului cum au apărut religiile monoteiste (practic, mai devreme sau mai târziu, acestea ar fi apărut oarecum în aceleași zone geografice). Aslan este de acord cu perspectiva enunțată de Yuval Noah Harari cu privire la „revoluția neolitică” și „inventarea” agriculturii:

„Însă una dintre cele mai importante consecințe ale înclinației noastre de aumaniza divinul este, fără îndoială, ceea ce pare să fi fost un rezultat direct al construcției de la Göbekli Tepe (sanctuar din Sud-estul Anatoliei, pe teritoriul Turciei de astăzi – n.n.) – nașterea agriculturii. Datorită conceperii unor zei personali cu formă umană și datorită instituționalizării miturilor și ritualurilor care au însoțit acest proces, oamenii au ieșit din Epoca Paleolitică, au fost obligați să se oprească din cutreierat și să se așeze într-un loc, au găsit motivația de a modifica pământul în avantajul lor prin inventarea agriculturii. Simplu spus, prin transformarea zeilor din cer în oameni, oamenii s-au transformat în zeii de pe pământ.” (p. 74)

Antichitatea aduce în prim plan Dumnezeul umanizat, adică procesul de umanizare, de atribuire a unor „calități” umane diverselor zeități, și astfel putem înțelege (Aslan selectează atent o serie de documente pentru a-și susține afirmația) stufosul panteon de zeități egiptene, dar și pe cel grecesc. Evoluția mentalului colectiv nu a permis nașterea unor religii monoteiste decât într-un anumit context social, politic, economic și geografic. Cercetătorul iranian sintetizează excelent condițiile propice apariției monoteismului în zona pe care astăzi o denumim Israel, ca mai apoi să explice de ce monoteismul iudaic rămâne religia unui singur popor, însă creștinismul se va bucura de un succes de neînchipuit și pentru discipolii lui Isus. Reza Aslan consideră că un mare merit în răspândirea creștinismului îl are Evanghelistul Ioan care:

«face ceva complet neașteptat. Argumentează că această forță primară este, de fapt, un om. Întregul scop al Evangheliei după Ioan este să demonstreze felul în care esența divină abstractă și eternă a creației – care este de pe o parte diferită de Dumnezeu, iar pe de altă parte identică cu Dumnezeu – s-a manifestat pe pământ sub forma lui Isus Cristos: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1:14).

Ca să fim clari, Ioan susține că acela care a creat cerul și pământul și a petrecut treizeci de ani în pădurile izolate din Galileea trăind ca un țăran evreu; că unicul și singurul Dumnezeu a întrat în pântecele unei femei și s-a născut din aceasta; că Stăpânul omniscient al universului a supt de la sânul mamei sale, a mâncat, a dormit și a făcut pe el ca un țânc neajutorat în timp ce universul își vedea mai departe de mersul său fără el; că tocmai creatorul oamenilor a fost crescut de oameni, iar apoi, la sfârșitul vieții lui pe pământ a ucis de către oameni.

„Iar Eu și Tatăl Meu una suntem”, declară Isus în Evanghelia după Ioan. „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 10:30; 14:9).» (p. 147 – 148)

Ereziile din primele secole creștine (mai ales arianismul, care s-a bucurat de un real succes) se explică, din perspectiva lui Aslan, tocmai din dificultatea identificării lui Isus cu Logosul, ceea ce, pentru Arie și alții ca el, era incompatibil cu manifestarea lui Dumnezeu sub forma Sfintei Treimi. Dificultăți teologice reale vor avea și islamiștii, pentru că:

«În centrul acestei noi religii a stat un fel de dublare a conceptului de monoteism – care în islam este edificat pe o idee teologică destul de complexă, numită tawhid. Tawhid, care în arabă înseamnă „unitate”, este mai puțin o afirmare a singularității lui Dumnezeu, cât o descriere a esenței lui Dumnezeu. Nu înseamnă că există un singur Dumnezeu, ci că Dumnezeu este, prin forma și natura sa, unicitatea.

Ca expresie a „unității divine”, tawhid impune ca Dumnezeu să fie nu doar indivizibil, ci și absolut unic.» (p. 172)

La fel ca și în cazul Talmudului-Torei și a Bibliei, interpretarea Coranului ridică dificultăți:

„Soluția evidentă la această aparentă contradicție între ceea ce ar trebui să fie Allah și felul în care este descris în Coran ar fi să vedem aceste descrieri ca pe unele metaforice, nu literale, ale trupului lui Dumnezeu. Altfel s-ar încălca principiul tawhid-ului.

Problema este că majoritatea musulmanilor nu citesc Coranul în acest mod. Abu Hanifa, în mod sigur, nu l-a citit așa. În calitatea sa de fondator al celor patru școli principale de drept din islamul sunnit, el a creat un precedent în exegeza coranică prin respingerea vehementă a posibilității de a citit Coranul într-un sens alegoric.” (p. 173)

Modul de interpretare al Coranului demonstrează faptul că oamenii sunt dominați în continuare de „imboldul de a umaniza divinul”, ceea ce, în cazul islamului, dă naștere și unui paradox, pe care Aslan îl explică foarte bine. Iată că, deși omul a ajuns la conceptul de Dumnezeu-Unul, încă are tendința a raporta divinitatea la propriile nevoi și neputințe, la propriile calități și defecte, la propriile năzuințe.

Reza Aslan și-a asumat un risc uriaș abordând în felul acesta evoluția concepției religioase, ca latură definitorie a umanității, dar selectând foarte atent citatele și cunoscând toate tainele raționamentului logic, a reușit să-și ducă demersul până la capăt. Cartea sa nu este nimic altceva decât un alt fel de povesti istoria, cea mai frumoasă dintre toate poveștile…

Dumnezeu: o istorie umană de Reza Aslan