Drum inițiatic în trei chemări…

Cronică de Liviu Chifane

Cu volumul bilingv Șair, dervișlere sesleniyor/ Poet chemând derviș…,apărut în anul 2018 la Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, cunoscutul poet gălățean a.g.secară își asumă un experiment liric inițiatic. Cu alte cuvinte, se lasă topit în materie poetică nedefinită – drept dovadă, nici numele nu își mai regăsește stabilitatea lingvistică – pentru a se modela cu propriile energii în forme culturale noi, în care se regăsește moștenirea etnică și artistică a strămoșilor turci.

Aparent o colecție heterogenă de poezii scrise pe parcursul mai multor ani, cartea își demonstrează unitatea, dar nu unui cititor grăbit, pentru că sensibilitatea culturală turcă îl obligă pe autor la respectarea unui ritm creativ nou, o îngânare domoală cu iz oriental și balcanic, plămădindu-i cu răbdare noul suflet poetic în care să își reînnoiască propria identitate artistică. Astfel, cele șase secțiuni ale cărții se așază în mod firesc în trei stadii ale trecerii dinspre occidental către oriental sau, în energia semantică a cărții, dinspre profanul modernității către sacrul versului cu iz medieval.

Nu întâmplător, prima secțiune a volumului se intitulează Poarta turcească din Galați – O introducere lirică la Mistica Poveștii. Până a trece prin poartă către alte tărâmuri, poetul rătăcește insomniac prin peisajul contemporan dezolantși nu are altă cale de supraviețuire decât să se agațe de „suflete/ din trecut, din viitor” (Toc-toc), de „strigoii lui Eminescu” (Fantomele care cred în existența noastră) sau de „oamenii amintirilor noastre” (mâna lui Pavel și cerul fistichiu). Privind spre înaintași, poetul exclamă „sunt gata pentru o nouă lume” (Allegro) și își oferă sângele „floare nebună/ hrana tinereții-gazel” în speranța că poarta îi va oferi aceeași soartă ca cea a dervișului bătrân, care „sub această poartă s-a născut din nou/ bătrân de la început/ fără de moarte” (întoarcerea la poartă).

Următoarele trei secțiuni, Sabia de smochin, Urcând la Koyun Baba și Întâlniri cu Yunus Emre, pot fi privite ca o incursiune în înțelepciunea gândirii turce arhaice cu ritm medieval, prin cele trei nume ce evocă simboluri marcante ale spiritualității și culturii turcești și islamice: Sarî Saltuk Baba, Koyun Baba și Yunus Emre. În primă fază, versurile iau forma clasică a unor gazeluri imaginare prin care autorul caută forma renașterii într-un „vis uitat de derviș”. Ritmul este melancolic și ezoteric, într-o cadență ce reface recitările coranice. Chiar dacă versurile ce urmează îmbină stihurile tradiționale cu cele moderne, ritmul rămâne același, recompunând un suflu elegiac și nostalgic, încercând în același timp să răstălmăcească fiecare cuvânt al rostirii medievale într-un discurs care să impresioneze prin limpezime și savoare: „Yunus Emre, în lumea cuvintelor/ timpurile pot fi șterse ca niște lacrimi/ pământurile pot fi doar inimi”.

Ultimele două secțiuni, Halil, caravana minaretelor și Moscheea albastră, la care se adaugă Bonus – Pe podul Galata, sunt o iluminare în care versurile depășesc statutul de ode adresate noii fiiințe ce se plămădește din îngemănarea celor două culturi. În mod ingenios, majoritatea poemelor cuprinse în Halil, caravana minaretelor au titlurile în turcă: Tezhip, Halil, Hoș bulduk! Demersul principal este acela al asumării noii identități prin acceptarea numelui: „Mă numesc Halil,/ asta sună ca o rugăciune/ în care am căzut/ ca într-un vis” (Halil). Se îmbină acest demers de regăsire de sine cu sugestia anluminurii prin tehnica auririi (tezhip) ce conferă literelor strălucirea unei identități alese. Poemele sunt tot atât pasteluri ale tărâmurilor anatoliene desprinse din strânsoarea timpului, pe cât virtuozități lirice clasico-moderne.

În spiritul ciclicității revelatorii, poetul face un ultim popas la poarta turcească, închinând un ultim poem puterii incantatorii și germinative a cuvintelor: „Cuvintele din cuvintele cuvintelor/ Cuvintele care rup din celelalte cuvinte,/ cuvintele care ridică minaretul, umbrele cuvintelor,/ pe sufletele ascunse în alte suflete” (Umbra minaretului…). Chiar dacă iluzia ei se pierde printre umbre de asfalt și beton, poetul păstrează sub pleoape atingerea misterioasă a stolurilor invizibile ce i-au permis, chiar și pentru o clipă, să audă cu adevărat chemarea binefăcătoare a sângelui ascuns.

Notă: Imaginile sunt de la lansarea de la Institutul Cultural Român din Istanbul

Poet chemând derviș…de Adi Secară-Halil