„The Book of Tea” de Kakuzo Okakura

Știați că, la începuturile sale, prin secolele IV – V, ceaiul se consuma sub formă de băutură care se prepara nu doar din frunzede ceai, în fiertură adăugându-se și orez, ghimbir, lapte, sare, coji de portocală, condimente și chiar ceapă? (Obiceiul de a adăuga felii de lămâie în ceai este o reminiscență a acestei tradiții). Mai târziu, prin secolul al VIII-lea, Luwuh, primul apostol al ceaiului, (un poet, autorul cărții Chaking – un fel de biblie a ceaiului) elimină toate celelalte ingrediente, cu excepția sării, din ceai. Ceaiul, așa cum îl cunoaștem astăzi, fără sare, preparat prin adăugarea de apă fierbinte peste frunzele de ceai, datează din timpul dinastiei Song (de prin sec.XI).

Dar cartea despre care povestesc aici nu este o enciclopedie a curiozităților despre ceai (deși conține curiozități) și nici o istorie a ceaiului (deși conține momente istorice). The Book of Tea, scrisă de Kakuzo Okakura (în engleză, în original; 1906) este un eseu despre chadō – filosofia ceaiului, adică despre filosofia din spatele ceremoniei ceaiului. Cartea a fost scrisă în engleză pentru că se adresează cititorului occidental, dar și pentru că autorul abia de cunoștea japoneza, iar judecând după critica pe care o face Occidentului (deși a trăit, spre sfârșitul vieții, și și-a scris toate cărțile în America), am putea avea impresia că își rezolvă, oarecum, criza de identitate, prin carte. Chiar și așa, observațiile lui Okakura ramân valabile, dacă nu chiar revelatoare:

„The average Westerner, in his sleek complacency, will see in the tea-ceremony but another instance of the thousand and one oddities which constitute the quaintness and childishness of the East to him.

He was wont to regard Japan as barbarous while she indulged in the gentle arts of peace: he calls her civilised since she began to commit wholesale slaughter on Manchurian battlefields. Much comment has been given lately to the Code of the Samurai, – the Art of Death which makes our soldiers exult in self-sacrifice; but scarcely any attention has been drawn to Teaism, which represents so much of our Art of Life.”

Aranjarea capitolelor cărții (șapte la număr) amintește de arhitectura unei ceainării japoneze care, în mod tradițional, constă dintr-un portic (unde oaspeții așteaptă să fie invitați), o grădină (care unește porticul cu camera de ceai propriu-zisă și are menirea de a induce o stare de liniște și meditație), o anticameră (unde sunt spălate și aranjate ustensilele pentru ceai) și camera ceaiului.

Primul capitol, The Cup of Humanity, ar putea fi asemuit cu porticul. Aici, oaspeții rupți din vârtejul cotidianului, se mai află încă, totuși, sub stăpânirea grijilor și obsesiilor lumii acesteia. Deși vuietul ei începe să se estompeze, anticipându-se plăcerea ce urmează, stafiile neliniștilor și preocupărilor zilnice încă își fac simțită prezența în conștiință. Critica Occidentului din aceast prim capitol este dovada revoltei interioare a autorului față de ireconciliabilitatea dintre Est și Vest, cu declarata superioritate a Occidentului, pe care Okakura nu o recunoaște și căreia îi opune nu dovezi, ci stări de spirit pe care le construiește el însuși, pe parcursul cărții, printr-o treptată scufundare în reflecții existențialiste și imagini ale esteticii orientale. Tensiunea începe să scadă chiar spre sfârșitul primului capitol, când autorul găsește că ambasadorul de încredere și de succes al Estului în Vest a fost Ceaiul:

„Strangely enough humanity has so far met in the tea-cup. It is the only Asiatic ceremonial which commands universal esteem. The white man has scoffed at our religion and our morals, but has accepted the brown beverage without hesitation”.

Următoarele două capitole, The Schools of Tea și Taoism & Zennism ar fi corespondentul literar al grădinii care leagă porticul de camera ceaiului și care trebuie să predispună spre meditație. Din ele aflăm despre filosofia ceaiului – chadō – care își are rădăcinile în Taoism și Zenism, o filosofie a Imperfecțiunii care presupune adorarea frumuseții, în mijlocul existenței noastre sordide. Dacă o filozofie a Imperfecțiunii mai era necesară atunci, în 1906, când a fost scrisă cartea ce a precedat doar cu puțin Brave New World, cu atât mai mult poate că avem nevoie de ea acum, când admirăm și ne îngrozim, totodată, de perfecțiunea fotografiilor din facebook-ul noii lumi, de impecabilele discursuri politice (cu mici excepții, românii știu de ce) și de tehnologiile fără greș ale veacului acestuia… de ușurimea atât de împovărătoare a vieții. Oare nu scria despre ziua de astăzi Okakura când spunea:

„Education, in order to keep up the mighty delusion, encourages a species of ignorance. People are not taught to be really virtous, but to behave properly. We are wicked because we are frightfully self-conscious”?

N-ar fi oare momentul să pășim în grădina vieții și să medităm asupra prea-multelor perfecțiuni ale ei?

Capitolul The Tea-Room, la fel ca anticamera ceainăriei, este doar locul de păstrare și ordonare a celor necesare pentru buna funcționare a ceremoniei – lecturii, în cazul cărții, și a ceaiului, în cazul ritualului. Aici găsim informațiile despre arhitectura și amenajarea ceainăriei. Sobrietatea și curățenia impecabilă a acesteia sunt o reflexie a obiceiului călugărilor Zen de a acorda o deosebită atenție simplității și ordinii. Doar în privința aspectului impecabil al ceainăriei este acceptată perfecțiunea, în filosofia chadō.

Dar, dacă continuăm firul esenței ceremoniei, trebuie menționat că Meditația este doar o componentă a ritualului. Mântuirea se află în armonizarea acesteia cu venerarea Frumosului. În Artă, de asemenea, abundența și perfecțiunea sunt inutile, în accepțiunea niponă teaistă. De aceea Camera Ceaiului este atât de sobră, pentru a pune în valoare doar un decor, doar o operă de artă, acestea fiind aranjate în locul numit Tokonoma – locul de onoare al camerei și de onorare al oaspeților. Astfel, capitolele Art Appreciation și Flowers reprezintă Camera Ceaiului însăși, dacă nu chiar acel Tokonoma, locul unde nimic altceva decât dorința de a atinge sensibilitatea oaspetelui (cititorului) nu are sens. Și acesta rămâne, cu siguranță, mișcat, nu doar de elogiul Frumosului, ci și de conștientizarea acelui Cult al Limitării propriu tradiției nipone, cult care atât de mult ne lipsește azi. Totul în Camera Ceaiului reflectă un anticonsumerism pregnant, iar capitolul Flowers ar trebui citit tuturor victimelor consumului (citește „risipei”), spre luminarea lor. Critica Occidentului revine, în acest context, autorul evidențiind opoziția dintre atitudinea maestrului florilor zaponez:

„They would be ashamed should they chance to cut more than were absolutely necessary”

și opulența occidentală:

„In the West the display of flowers seem to be a part of the pageantry of wealth, – the fancy of a moment. Whither do they all go, these flowers, when the revelry is over? Nothing is more pitiful that to see a faded remorselessly flung upon a dung-heap”.

În sfârșit, precum în cadrul ceremoniei ceaiului Maestrul Ceaiului este ultimul care intră în încăpere, capitolul Tea-Masters este cel care încheie cartea lui Kakuzo Okakura. Maeștrii Ceaiului sunt mai mult decât admiratorii artei, Okakura îi consideră întruchiparea Artei însăși. Contribuția lor la cultura japoneză se întrezărește în atât în domeniile artistice, cât și în deprinderile cotidiene, de la arhitectură, decor și confecționarea de ustensile până la modul de servire al bucatelor și preferințele cromatice ale japonezilor.

The Book of Tea este o fereastră deschisă spre spiritualitatea și sensibilitatea japoneze și e uimitor cum o singură tradiție – ceremonia ceaiului – spune atât de multe despre un popor. Uimitor, de asemenea, cum o întreagă filosofie a proliferat în jurul acestei licori, deși nu vom ști niciodată cu certitudine dacă ceaiul a generat un anumit mod de gândire sau, dimpotrivă, o anumită stare sufletească și de conștiință și-a dorit să se însoțească cu această băutură. Cert este că ceremonia ceaiului este replica asiatică latinescului „In vino veritas”. Cu mintea limpede, aleg beția meditației.

The Book of Tea de Kakuzo Okakura