Cu Vlad Eftenie orice dialog se transformă într-un șir de revelații, bucurii și descoperiri. De data aceasta, am plecat de la cel Codul fotografiei, apărută anul acesta la Curtea Veche Publishing. Un volum pe cât de necesar, pe atât de revelator pentru cei care vor să înțeleagă cu adevărat cum e cu regulile și realizarea propriu-zisă a unei fotografii. Cât de complicat sau de simplu este? Citiți-i răspunsurile și căutați-i cartea.
credit foto Vlad Eftenie
*
Pe Vlad Eftenie îl găsiți aici: www.vladeftenie.ro
Cartea o puteți cumpăra de aici.
***
Ne știm de suficient de mulți ani, încât să-mi permit să intru direct în subiect. Tu ești un fotograf solitar, nu-ți plac sesiunile foto de grup. S-a schimbat ceva în acest sens în ultimii ani? Simți nevoia să variezi sau pentru ține fotografia a rămas un prilej de dialog interior?
Înainte de orice răspuns, lasă-mă să așez aici un gând foarte important pentru mine: tu ești cea care mi-a sădit tema fotografierii răsăritului. Undeva prin 2015-2016, cred, în timp ce admirai apusurile bucureștene care au consacrat o etapă creativă din viață mea, mi-ai spus, poate într-o doară, dar logic: „…dar răsărituri nu pozezi?”. Recunosc, am zâmbit în sinea mea: „cum să pozez răsărituri dacă dorm?”. Căci dulce e somnul dimineții. Doar că acele cuvinte ale tale au început să se înșurubeze undeva în mintea mea. Un timp, a fost doar un gând exterior, apoi a început sesiunea marină unde răsăritul a devenit o marcă nouă a expresiei mele vizuale. În plus, a angrenat în timp un nou mod viață. Acum, în 2023, trezitul la răsărit este o rutină zilnică, reușesc să o fac fără ceas. Sunt mult mai tonic când fac asta, ziua merge mai bine, am timp să fac mai multe lucruri. Pe lângă faptul că i-am inspirat și pe alții să facă asta. Iată unde a dus observația ta, de atunci :). Tu ai pus acea cărămidă, cu rol esențial în conștientizarea ulterioară. Voiam să fixez această mărturisire, să știe toată lumea.
Revenind, îmi place să alternez. Este adevărat, fac din ce în ce mai rar workshopuri de grup, și nu pentru că nu mi-ar plăcea, dar nu cred că le este util, în esență, celor care participă. Observarea, transformarea interioară, sunt mecanisme personale. Fiecare vede ceva anume, ce este pregătit să descopere. Atunci când te bazezi pe altcineva, nu poți fi tu însuți cu totul. Așa că recomand mereu ture solitare, în doi sau maxim trei persoane. Cu spațiu și concentrare, pot fi combinații creative. Am randament mai mare atunci când merg singur, îmi setez organic poziții sau timpi de căutare, așteptare și reacție cu acuratețe. Alături de cineva se schimbă chimia, poți fi inspirat de ceea ce nu ai fi văzut singur sau poți inspira la rândul tău interpretări ale unor situații spontane. Cred că sună destul de alambicat totul, sper că cititorii să dezlege nodurile :). În timp am ajuns să apreciez atât momentele solitare, cât și pe cele în care merg împreună cu cineva, alternarea e benefică pentru procesul creativ. În definitiv, merită apreciat fiecare moment în parte.
Trăim în epoca consumerismului fast-food, iar această nevoie exacerbată de consum a schimbat definitiv relația dintre om și fotografie. S-a schimbat rolul fotografiei în viața noastră, acum rămâne să-mi răspunzi dacă în bine sau în rău.
Voi parafraza expresia unui bun prieten, al cărui răspuns favorit, atunci când se află în impas, este: „…și da, și nu…”. Ambele variante sunt valabile, în funcție de unghiul din care privim. Realizarea și degustarea fotografiei și-au pierdut din magie, fiind ceva ce pare că poate face oricine, oricând, oricum, fiind un bun de consum universal. Dar tocmai această democratizare poate aduce din când în când sclipiri de geniu, de undeva din neant poate apărea oricând cineva care să își afle prin fotografie mediul ideal de exprimare și să schimbe ceva în modul în care privim lumea.
Rețelele sociale au condus spre o lenevire a simțurilor, oamenii nici măcar nu mai întorc telefonul pentru a vedea un format landscape, nu își mai iau timp pentru a citi un gând profund. A devenit inutil să te exprimi pe rețele, nimeni nu mai e interesat de nimic (nu generalizez, desigur, dar așa se simte). Se dă „like” acolo unde se recunoaște o situație în care cel care privește se proiectează pe sine. Ideal să fie cu roșu, cu verde sau cu pisici. Orice altceva necesită timp de aprofundare, de înțelegere, efort, ori altceva e exclus. Se trece mai departe cu o mișcare din deget. Oamenii înțeleg imagini cu alți oameni. Pentru mine, care apar în poze o dată la 3 ani – prefer să exprim ce văd și ce simt într-un loc, figura mea este complet neesențială, bănuiesc că provoc un efort enorm de a citi imagini cu iz de profunzime, de compoziție armonioasă, cu un eventual moment de grație. Sigur, nu e chiar atât de anost mereu, dar în ultima vreme m-am resemnat în relație cu mediul de exprimare virtual, devenit din ce în ce mai superficial şi previzibil. Imaginile se produc după rețete și se uită până mâine.
credit foto Vlad Eftenie
Întâmplarea face să avem acest dialog în vacanță, când oamenii își savurează ultimele zile de vacanță estivală. Tu câte fotografii faci în vacanțe? Întreb pentru că am impresia că de multe ori oamenii uită să trăiască la propriu, să se bucure de ceea ce li se întâmplă, pentru că vor să fotografieze, să stocheze în telefon sute/mii de fotografii.
A fotografia nu exclude a te bucura de locul unde ești. Din contră, poți afla o stare de flux în care te conectezi cu invizibilul mult mai profund. Ba e chiar recomandat să încerci să îți notezi ceea ce te impresionează, să transformi ceea ce simți. Unii desenează, alții scriu, sau păstrează o imagine a unui loc și moment speciale. Ce nu mai fac de multă vreme, și cred că arată o maturizare emoțională – nu mai postez imediat pe rețele. Mi-am dat seama acum câțiva ani, în timpul unei vizite magice la Coloana fără sfârșit, la Târgu Jiu, unde am primit „cadou” un curcubeu la răsărit, fiind singur acolo – că am nevoie de timp să asimilez acel moment uluitor. Am stat atunci departe de rețele câteva zile, până m-am adunat și am revenit la starea cotidiană. Obișnuiam să postez imediat totul, la cald, aveam o rutină stabilită deja. Apoi am realizat că e mai bine să las înăuntru totul, o vreme, să stea și să își facă efectul. Și abia apoi să selectez ceea ce este mai important și să postez. Acum nu mai postez aproape deloc „în direct”, pot trece și luni de zile până decid ce, cât și în ce fel public. Aleg să las să se așeze totul înăuntru cât mai bine.
Reportajul fotografic face parte din instrumentarul unui jurnalist foarte bun. Și, totuși, nu orice jurnalist poate să facă reportaj fotografic. Ce-i lipsește, sau, hai să gândim pozitiv, ce-ar trebui să știe un jurnalist că să poată realiza un reportaj în imagini sugestiv?
Bănuiesc că un jurnalist, odată intitulat așa, a trecut prin pașii care să-i confere legitimitate. Nu mai este un secret că, pe lângă prezența obligatorie în inima evenimentelor, jurnalistul transformă emoții puternice în ceea ce devine mesajul evenimentului respectiv. Cu cât totul e mai personal, cu atât e mai încărcat de adevăr. Pe de altă parte, complementar, trebuie să știe să se detașeze obiectiv, pentru a fi echidistant, pentru a nu influența sensul sau adevărul lucrurilor. Este o dualitate necesară acolo, să știe să jongleze cu opusurile și în același timp să rămână el însuși, să rămână uman și implicat, empatic. Trebuie să știe să atingă esență evenimentelor în mijlocul cărora se află, pe care nu le influențează și care îl transformă, însă, interior, în mod irevocabil.
Codul fotografiei, recentul tău volum apărut la Curtea Veche Publishing, este împărțit în șase mari teme. Pentru că este de domeniul evidenței că sunt șase etape de care un fotograf (amator sau profesionist) trebuie să țină cont atunci când vrea să realizeze o fotografie cu adevărat greu de uitat. Observarea e prima parte a cărții. Captezi atenția cititorului definitiv cu acest cuvânt. De câtă capacitate de a observa este nevoie pentru realizarea unui instantaneu foarte bun (nu mă refer la fotografia de studio, care e cu totul altceva)?
Partea frumoasă a exprimării tale este că poți lasă impresia că e deja ceva împământenit în cele șase mari teme, că așa e normal să fie în fotografie :). Probabil, în timp, acest lucru va fi un dat axiomatic. Ceea ce mă flatează, pentru că acum este doar rezultatul modului foarte personal în care am structurat straturile gestului fotografic, în viziunea proprie, distilată în modul în care realizez, predau fotografia și scriu despre ea. Cei mai mulți cred că fotografia este ceva pur tehnic, care depinde de performanța unui aparat și de reglarea abilă a unor setări. E un strat real, de acord, dar extrem de subțire. Analitic, am descompus cele șase elemente esențiale (Observare, Lumină, Spațiu, Timp, Emoție, Moment), pentru a fi mai ușor de înțeles de către cei care își doresc să pătrundă mai adânc tainele fotografiei. De ce Observarea? Pentru că totul începe de acolo. O fotografie se realizează mai întâi privind, implicând viziunea, decupând, decontextualizând aflând unghiul optim din care o nouă poveste ia naștere din invizibil. Gestul fotografic se încheie cu declanșarea decisivă.
Capacitatea de a observa se antrenează, ca un mușchi. Este implicată intuiția, capacitatea de a simți dincolo de ce se vede, de a-ți asculta vocea interioară, de a sesiza și de a folosi creativ semnele care ți se arată la fiecare pas. Ceea ce nu vezi azi, te va uimi mâine. Cu fiecare pas și declanșare, atent, conectat, facem posibile întâmplări viitoare, lumi de lângă noi, care așteptau pe cineva atent să i se dezvăluie. Fiecare dintre noi vedem o altă piesă de puzzle, niciodată o singură persoană nu va descoperi totul, iar mai multe persoane, în același loc, vor vedea detalii complet diferite, părți ale aceluiași întreg. Suma părților va fi mai mare decât întregul, creativitatea, corelată cu curiozitatea de descoperi, sunt ingrediente nelimitate.
Realizarea cadrului „foarte bun” nu ține însă doar de observare, în ecuație întră, desigur, toți ceilalți factori, în căutarea unei armonii și a echilibrului, a „momentului de grație”. Trebuie să îți antrenezi viziunea, simțul compoziției, sincronizarea cu momentul optim, empatia, capacitatea de a vibra și de declanșa exact când trebuie, nicio fracțiune sau clipită mai devreme sau mai târziu. Cum știm că a venit acel moment? Ei bine, vorba aceea: nu știm, ci simțim :). Și asta se antrenează, însă nu se învață din cărți sau din vloguri sau din seminarii. Ci doar prin relația cu sine, și este un proces care durează. Nimeni nu știe cât. Ne uităm cum facem poze și vedem unde ne aflăm.
Tu când ți-ai dat seama că vrei să faci fotografie la modul profesionist? Erai într-un proces de observare?
Cum îmi place mie să zic, cu privirea în zare, căutând un moment în trecut :”…era o frumoasă după-amiază de toamna când am realizat că…” :). Nu. Înainte de orice, lasă-mă să clarific două lucruri precise: nu sunt fotograf și nu sunt profesionist. Mă simt creativ cu aparatul sau cu telefonul în mână, procesul observării și căutării mă face să mă simt extraordinar, mai ales când pot fi creativ, când ceea ce observ mă inspiră. Nu mă opresc decât după ce nu mai simt și nu mai știu ce să fac acolo. Îmi place să fac bine ceea ce fac, cât de bine pot, încerc să practic „excelența ca obișnuință zilnică”. Mai puțin nu mă interesează, nu ar fi o provocare, nu aș putea fi mai bun fără provocări. Așadar, sunt pasionat de ceea ce mă face să mă simt bine :). Poate nu întâmplător, acest lucru se întâmplă mai vizibil și mai intens atunci când fotografiez, iar faptul că îmi place să o fac cât de bine pot e ceva normal, nu musai ceva care ține de „a fi profesionist”.
Mi-am dat seama exact acum 20 de ani, când, jucându-mă cu un mic aparat digital, niște prieteni au observat că imaginile rezultate arată parcă diferit, în sensul bun, mai bogat, decât situațiile reale parcurse împreună. Și atunci s-a aprins un beculeț și am devenit mai atent. Și apoi a început totul, complet de la zero. Fotografia m-a chemat, probabil, când am fost pregătit să o îmbrățișez. Curiozitatea mea despre lume era mai înalta că Everestul, visam să explorez, să cunosc oamenii. Complet autodidact, e un izvor atât de bogat, acolo, înăuntru, încât încerc să conving pe oricine să își asculte chemarea și să o hrănească dinlăuntru, mai ales, e atât de mult acolo. Dar noi suntem obișnuiți să căutăm în afară, să întrebăm pe altcineva, să căutăm scurtături, căi mai ușoare.
Spațiul, timpul și lumina sunt condiții esențiale pentru obținerea unui cadru bun, parametri fără de care nu poți analiză conținutul unei fotografii. Pe mine, însă, mă interesează în mod special emoția. Cum facem să nu pierdem emoția, astfel încât fotografia să fie cu stare, cum îmi place mie să spun?
Cred că cel mai greu este să te deschizi pentru/întru emoție. Mai ales în lumea asta care ne învață să ne închidem, să devenim duri, chiar răi, pentru a supraviețui. Un adevăr cu urmări tragice pentru atâtea suflete, pentru starea lumii înconjurătoare. Acceptă ce simți, cum simți, transformă și mărturisește, apropie-te de oameni asemenea, oferă bine, conștientizează, fii prezent și poți trăi sănătos, în adevăr cu ține însuți, și nu cu ce vor alții de la ține să fii și să devii. Dar aceasta e o temă pentru o altă discuție, despre cum putem rămâne noi înșine, sănătoși într-o lume aflată în derivă.
Din fericire, am aflat cum să transform în imagini ceea ce simt. Cu cât realizez mai bine o imagine, cu atât pot exprima mai bine unele stări, abia atunci ele capătă formă și ies în afară mea și le pot observa detașat. Probabil e un proces despre care vorbesc psihologii când dau sfaturi de bine, pentru o viață emoțională sănătoasă. E atât de ușor (pentru mine) de făcut acest lucru atunci când fotografiez. O imagine nu e musai despre ce se vede, ci despre ce am simțit într-un loc și moment, în față unei întâmplări, contemplând o stare sau un peisaj sau fiind purtat în starea de flux, pe o străduță, printre oameni. O imagine bună insuflă o stare de echilibru a părților și ingredientelor implicate în realizarea ei. Într-o lume aflată în declin, o imagine serenă, care spune o poveste cu blândețe, care insuflă o stare de echilibru, uimește, pare neverosimilă. „E regizată? E cu filtre?” sunt doar întrebări pe care adesea le primesc, frumusețea naturală și armonia par ceva atât de intangibil pentru un ochi neobișnuit să le întâlnească.
E foarte puțină emoție într-o succesiune de imagini stocate în memoria telefonului. Ea se diminuează pe măsură ce crește numărul fotografiilor stocate. Cât de încărcată e memoria telefonului tău? 🙂
Memoria telefonului e arhiplină, cu imagini care conțin atâtea și atâtea emoții, arhive din trecut, momente uimitoare sau imagini de lucru, actuale. E multă emoție acolo, dacă vrei facem schimb de telefoane . Sunt foarte disciplinat cu stocarea, fac back-up regulat, e important să pot accesa orice imagine, oricând, și în același timp să am spațiu necesar pentru ceea ce urmează să fotografiez.
Tu ai câteva premii obținute la diferite concursuri tocmai pentru că ai reușit să nu ratezi momentul de grație. Pt cei care ne citesc: cât de important este acest moment pentru artistul fotograf? Cât de mult contează acest moment pentru jurații diferitelor concursuri?
Imaginile realizate înaintea sau după momentul de grație sunt fie căutări, fie încercări de ascuţire a simțurilor și reacției, sau pur și simplu poze bune. Reiau: în „momentul de grație” totul se aliniază în echilibru și armonie, nimic nu e în plus sau în minus, timpul stă iar starea de flux se simte foarte clar. Păcat că totul durează o fracțiune de bine, însă, că starea are ecou și aprovizionează inspirația cu energie bună. Ecuația Momentului este explicată pe larg în capitolul dedicat din Cod.
Este o diferența uriașă între imagine bună și una memorabilă. Această din urmă este irepetabilă, transformă decisiv ceva în observatorul fotograf, chiar și în privitor. E un fir de nisip din fundația spirituală a celor care întră în contact cu ea. Mică (în definitiv e doar o poză), dar esențială (mișcă ceva, undeva, transformă ceva, că observația ta cu răsăritul 🙂 ). O imagine memorabilă conține ceva în plus, depozitează o vibrație care răzbate dincolo de ea. Cu juriile nu e ușor, știu din proprie experiență, nu există rețeta reușitei. Poate șansa întâlnirii intense dintre autor și privitor.
Codul fotografiei are și text, dar și multe fotografii. Ea se adresează în primul amatorilor, celor care vor să înțeleagă câte ceva din ceea ce poate să facă un telefon (sau un aparat cu lentilă). Impresia mea este că e o continuare firească a cursurilor pe care le-ai ținut de-a lungul timpului cu cei care doreau să învețe câte ceva în acest sens. Câte solicitări de curs ai primit după ce a apărut cartea? 🙂
Ce bine că sunt și poze 🙂 Textul este scris astfel încât să fie prietenos, mai ales titlurile capitolelor sunt gândite să sugereze un serial în care e musai să vezi și următorul episod Are și idei de notat deoparte, și o listă de lecturi ulterioare esențiale, cărți care m-au inspirat, și nu toate au tangență directă cu fotografia, sunt din diverse domenii. Cartea se adresează celor care își doresc să afle fotografia dincolo de setări și partea tehnică. Este adresată entuziaștilor, celor care simt intens și nu sunt siguri pe ei că se află pe calea cea bună, celor care vor să își lărgească cunoașterea domeniului. Aș putea spune că nici măcar nu este o carte de / despre fotografie, este despre explorare și apropiere sensibilă de lumea înconjurătoare; despre lucrul cu sine și cutarea echilibrului, despre modul în care privim interior si spre exterior, concomitent; despre cum ne putem transforma esențial ființa, spre un bine posibil, tangibil; este despre eroul interior, creativitate și căutarea magiei cotidiene. În plus e și cu poze, am ales ilustrații frumoase :).
Într-adevăr, este o esență a modului în care predau fotografia. Nu am primit solicitări în mod diferit, mă bucur însă că am fost bestseller la Bookfest 2023, în top 5 autori și vânzări ale publisherului. Iar ecourile sunt în continuare excelente, au fost trei lansări oficiale până acum. Ceea ce mă bucură, evident, este un produs de nișă prin definiție.
Te las pe ține să închizi acest dialog, spune-ne un gând de-al tău în legătură cu acest volum sau orice-ți trece prin cap acum!
Nu închei deloc, continuăm ca și până acum, e calea sigură. Doar îți mulțumesc pentru tot ceea ce faci, pentru ceea ce ai declanșat cu acele cuvinte, despre răsărit, și pentru cum te dedici cu pasiune și perseverență în a face ceea ce iubești. Este cel mai bun mod de a crea binele, de a inspira și de a-i ajuta pe ceilalți să afle o oază cu hrană sufletească.
