Mihail Afanasievici Bulgakov, născut la Kiev în 1891, se stabilește definitiv la Moscova în 1921, renunțând la medicină în favoarea scrisului. Acesta a fost contestat adesea de critica vremii, publicat puțin în timpul vieții, nejucat de teatre, anchetat de serviciile secrete, desfășurându-și activitatea literară într-o perioadă ingrată pentru istoria rusă (1920-1940).
Bulgakov consemnează în jurnalul său, de câteva ori, despre cursul Diavoliadei, apărută ulterior în volumul cu același nume. În duminica zilei de 9 sept. 1923, autorul își notează vizita la dacea lui Tolstoi, unde îi citește această povestire. Tolstoi o consideră foarte bună și își propune s-o ia cu el în Sankt Petersburg, unde s-o publice în Zvezda, alături de o introducere scrisă chiar de el[1]. Dar traseul publicării este mai sinuos de-atât. După numeroase luni de așteptare, în iulie 1925 apare la Editura Nedra primul tiraj al volumului Diavoliada. El a fost ulterior confiscat de cenzură, însă la un an distanță iese de sub tipar a doua ediție, iar în 1928, o a treia la Riga. Părerile lui Bulgakov despre ea sunt mai puțin entuziaste decât cele ale prietenului său. După ce se plânge în jurnal de remunerația modestă pe care a primit-o pentru prima publicare a ei, consemnează că Diavoliada este „doar o poveste idioată și fără sens, dar lui Veresaiev (unul din editorii Nedrei) îi place mult”[2]. Putem înțelege mai clar perspectiva autorului, dacă ne ducem la notările din 20 sept. 1923, în care afirmă: „singura problemă este că nu sunt niciodată absolut sigur că ce am scris este bun de ceva”[3].
Încă de la o primă lectură, putem identifica lucrări predecesoare pentru această povestire în Mantaua lui Gogol și în Dublul lui Dostoievski. Prin Diavoliada, Bulgakov exploatează consacratul motiv rusesc al omului mărunt. Korotkov, funcționar la Baza Centrală Principală de Aprovizionare cu Chibrituri, ar putea fi într-adevăr considerat încarnarea târzie a gogolianului Akaki Akakievici. Motivul dostoievskian al dublului capătă o turnură plasată la granița dintre comic și grotesc, în reflecția lui prin gemenii Kalsoner.
Un alt termen de comparație îl găsim în Kafka, și nu doar prin stilul lui literar. Autorului i-a fost publicat Procesul în 1925, probabilitatea să fi intrat în contact cu Diavoliada fiind minimă. Cu toate acestea, pot fi trasate multiple paralelisme compoziționale între cele două opere.
Atât Korotkov, cât și Joseph K. au dus o existență tihnită, retrasă și banală, crezând că acest lucru nu se va schimba („în sufletul lui se instaurase ideea că va rămâne funcționar la acea bază până la sfârșitul lumii. Se vede că soarta a vrut altfel”[4]). Korotkov însă își pierde slujba ca rezultat al unei neînțelegeri, ceea ce îi alterează catastrofal viața. La rândul său, Joseph K. se consideră acuzat de pe nedrept dintr-o greșeală, iar după ce este acuzat, cursul lui existențial este dramatic afectat în negativ.
Ambii protagoniști încearcă să clarifice această neînțelegere, se străduiesc să se justifice și pornesc într-o încercare perpetuă de a restaura contactul firesc cu lumea înconjurătoare. Dar niciunul dintre ei nu reușește. Din contră, fiecare tentativă amplifică confuziile. Atât Korotkov, cât și Joseph K. caută în zadar soluții alternative și ajung să se confrunte cu absurditatea situațiilor rezultante. Pierderea identității lui Korotkov se intensifică atunci când rămâne fără acte. Față de aceste personaje, lumea este haotică și ostilă. Bulgakov convertește această stare prin montaje de cadre disproporționate, de o plasticitate și-un dinamism cinematografic.
Korotkov și Joseph K. sunt aruncați într-un labirint birocratic. Pentru personajul kafkian, acesta este reprezentat de labirintul unei obscure instanțe de judecată, la care însă are acces doar în nivelurile inferioare. Varfolomei intră în clădiri care lasă aparența unor instituții reale, însă acestea sunt împânzite de fantastic. În ambele opere, obiectivul naratorial se focalizează exclusiv pe optica protagoniștilor: știm numai ce se întâmplă în prezența lor. Perspectiva narativă restrânsă este sursa grotescului și absurdului în text. Cei doi se rătăcesc în labirint, nereușind să mai găsească o ieșire. Încearcă uși care sunt închise sau care nu duc niciunde și se lovesc de ziduri. În unele încăperi, Korotkov dă de oameni care nu doar că nu-l ajută, dar ajung să îi complice „cazul”. Sau, în manieră tipic birocratică, pur și simplu nu-i remarcă prezența. Joseph K. trece prin experiențe similare în clădirile Instanței. În povestea lui Bulgakov, senzația de haos și de mutabilitate este intensificată de paralelismul elementelor din „vechea” și „noua” viață a personajului, care coexistă (spre exemplu, sălile din labirintul korotkian poartă atât denumirile vechi, cât și pe cele noi).
În aceste lumi ostile față de protagoniști, nu există iubire propriu-zisă: ea este substituită prin erotism. În Diavoliada, singurul lucru cu care Varfolomei intră în contact, din sfera erosului, este o brunetă (ce lasă aparența unei păpuși), care are o tentativă de a-l seduce.
La ambii autori întâlnim estetica urâtului (spre exemplu, când Korotkov vomită după o sticlă ieftină de vin). Acest aspect este caracteristic și lucrărilor kafkiene, iar în Procesul este ilustrat prin emfaza pe senzațiile fizice neplăcute și durerile personajului. În Diavoliada, bărbatul este rănit când îi sare în ochi o scânteie de chibrit, iar ochiul lui inflamat devine motivul pentru toate neplăcerile care au urmat. Violența fizică este prezentă în ambele opere. De pildă, Korotkovîl lovește pe Dîrkin peste cap cu un candelabru, la invitația lui. Într-o magazie de la bancă, Joseph K. îi găsește pe cei doi agenți care l-au arestat biciuiți de un altul pentru că îi ceruseră mită procuristului. Procuristul încearcă să-l convingă fără succes pe biciuitor să se oprească.
Cei doi autori recurg la procedee specifice scriiturii detectiviste. În Procesul, firul epic este structurat conform convențiilor acestui gen; cu toate acestea, căutarea aici e orientată nu către criminal, ci către motivul crimei. În Diavoliada, Varfolomei se angajează într-o frenetică și parodică muncă de detectiv prin căutarea fraților Kalsoner.
Adesea, comicul este convertit în grotesc și vice-versa, iar ambii protagoniști sfârșesc tragic. Strigând „Mai bine moartea, decât dezonoarea!”[5], Korotkovse aruncă de pe acoperișul unei clădiri înalte pentru a scăpa de urmăritorii lui, într-o scenă inversă imaginii biblice a Înălțării. Joseph K. este dus în afara orașului de către 2 necunoscuți, unde îl înjunghie. Unul dintre necunoscuți îi înfinge cuțitul în inimă și-l răsucește de două ori, în timp ce K. vede un om disperat care se aruncă în gol de la o fereastră. Ultimele cuvinte ale lui K. sunt: „Ca un câine!”[6]. Universul narativ îi aduce pe cei doi în pragul distrugerii. Ambii autori pun la zid birocrația, Bulgakov având o vădită intenție satirică.
În Diavoliada, realul se împletește cu fantasticul, iar tranziția se realizează printr-un mecanism utilizat în Procesul și-n alte lucrări kafkiene.Conform lui Eduard Goldstücker, „în textele lui Kafka, fantasticul intervine când realul este distrus de apariția unui eveniment neobișnuit, care este acceptat de personaje ca și cum ar fi (în fapt) destul de obișnuit”[7]. Spre exemplu, Joseph vede cum soția aprodului Curții de Apel este luată pe sus de un student și purtată pe brațe în încăperile Magistraturii. K. este șocat, dar soțul percepe situația ca fiind una firească. Când Korotkovîl vizitează pe funcționarul în costum albastru, lucrurile se desfășoară într-un mod similar. Birocratul deschide un sertar din biroul lui, iar din sertar răsare capul unui secretar. Varfolomei este stupefiat, însă bărbatul înaintează o justificare foarte „evidentă”: „Bineînțeles că a ieșit, răspunse omul în albastru. Doar nu era să zacă acolo toată ziua? Timpul trece. E ora la care trebuie să înceapă lucrul”[8].
La Bulgakov, tehnica detaliului adesea migrează dinspre realism înspre fantasticul hiperbolizant, un mecanism moștenit de la Gogol. La Kafka, principalul sistem în toate lucrările lui constă în acompanierea unui eveniment straniu cu o descriere detaliată, amplificând astfel oroarea a ceea ce se întâmplă.
În narațiunea bulgakoviană, o altă scenă în care fantasticul se concretizează este următoarea: „Dindărătul ceasului [cu cuc]apăru Kalsoner, se transformă într-un cocoșel alb, pe care scria «număr de înregistrare» și dispăru pe ușă”[9]. Cu câteva ore mai devreme, în aceeași zi, aparent Kalsoner se metamorfozase într-o pisică neagră cu ochii fosforescenți. Reacția lui Korotkov se înscrie în aceeași economie narativă prin care un eveniment straniu este perceput drept unul firesc, lucru pe care îl înțelegem din reacția lui: „Creierul lui Korotkov se cufundă într-o negură albă; o clipă mai târziu, negura dispăru și locul lui îi fu luat de-o limpezime desăvârșită: – Acum totul e clar, șopti Korotkov și râse încetișor. Da, da, am înțeles! Ăștia au fost. Niște motani! E limpede: niște motani!”[10]. Deși tipul acesta de fantastic nu-l găsim în Procesul, el apare la Kafka în Metamorfoza.
Ambii autori fac uz de motivul marionetei în scene care sunt adesea pantomimice sau în care cuvintele sunt de prisos, amintind de filmul. Avem în vedere momente ca cel cu dactilografele care dansează foxtrot în Diavoliada, sau cel cu oficialii din Camera de Interogări în Procesul. Dimensiunea sonoră a universului narativ are, cu toate acestea, un rol major în ambele lucrări. În proza bulgakoviană, râsul diabolic al bătrânului, muzica, plânsul, șoaptele sunt constitutive pentru atmosferă; la Kafka – râsul în surdină, șoaptele, plânsul. Aceste sunete apar în momente decisive pentru soarta protagoniștilor, infuzându-i cititorului senzația de tensiune cinematografică.
Atât Procesul lui Kafka, cât și Diavoliada lui Bulgakov au fost scrise în momente de tranziție istorică. Deși similitudinile dintre cele două opere sunt, pe alocuri, izbitoare, nu putem găsi nicio dovadă că Bulgakov ar fi știut de lucrarea lui Kafka, ce a fost publicată abia după apariția Diavoliadei. Indisputabil rămâne faptul că ambele scriituri aparțin de genul grotescului. Dacă am căuta punctul de intersecție în interiorul tradiției genului, l-am găsi în Dostoievski, a cărui influență a fost discutată de către critică în ceea ce-i privește pe ambii scriitori.
BIBLIOGRAFIE:
- Bulgakov, M., Diaries and Selected Letters, 2013, Alma Classics
- Bulgakov, M., Diavoliada și alte povestiri, ed. Polirom, 2008
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Procesul_(roman)#Rezumat
- Milne, L. (editor), Bulgakov: The Novelist-Playwright, Harvard Academic Publishers, 2005, Amsterdam
[1]Bulgakov, M., DiariesandSelectedLetters, 2013, Alma Classics, p. 19
[2]Idem, p. 27
[3]Idem, p. 21
[4]Bulgakov, M., Diavoliada și alte povestiri, ed. Polirom, 2008, p. 243
[5]Bulgakov, M., Diavoliada și alte povestiri, ed. Polirom, 2008, p. 284
[6]https://ro.wikipedia.org/wiki/Procesul_(roman)#Rezumat
[7]Milne, L. (editor), Bulgakov: the Novelist-Playwright, Harvard Academic Publishers, 2005, Amsterdam,P. 218
[8]Bulgakov, M., Diavoliada și alte povestiri, ed. Polirom, 2008, p. 275
[9]Idem 7, p. 280
[10]Idem 8, p. 271
