Citind zilele acestea Serotonină, noul succes al lui Michel Houellebecq, nu reuşesc încă să mă desprind de sub hipnoza scrierilor lui Bogdan-Alexabdru Stănescu, reunite sub copertele non-conformistului roman despre care s-a mai scris pe Bookhub. Oarecum complementar opiniilor doamnei Viorica Stăvaru, care consideră că „la prima şi la a doua lectură, îmi (re)confirm că poveştile-amintiri din prima parte a cărţii sunt şi cele mai reuşite.”, consider că tocmai desprinderea de copilărie, adică tocmai textele din a doua parte, cu „Duhul din lampă” ca… personaj-text posibil de cotitură (twist: acolo acţiunea are loc undeva, în America, într-o tabără pentru copii şi adolescenţi), adică „Scriu despre Ashbery”, „Popa Mihai”, „Ninge în Tyria”, „Playing it hard”, „Knossos” sunt punctele în care se depăşeşte ancorarea în particular, universalul deschizându-se întru labirintul marii literaturi, Marele Minotaur al Prozei, care este gata să înghită orice scriitor nepregătit (care nu a cunoscut dulceaţa Ariadnei şi grozăvia Pasiphaei), dezlănţuindu-se. Desigur, nu este întâmplător că finalul este pe insula Creta (Lawrence Durrell, de care parcă scriitorul – sau naratorul – nostru se dezice, pe undeva, are un roman a cărui acţiune este aici), pe o plajă şi când spuneam în altă parte că, într-un fel, Pasolini este răzbunat de BAS, mă refeream la un anume simbol, al fragilităţii creatorului care, încercând să apere un adevăr, este zdrobit de brutalitatea realităţii, personajul-narator apărându-şi aici viaţa, probabil, instinctul de a ucide dezlănţuindu-se, dovedind indirect că literatura, sic, mai are sânge-n… ce vreţi dumneavoastră! În primul rând în cuvinte!
Se ştie că Arta nu este joacă, este o agonie, în care mai poţi apela şi la simţul umorului (celălalt frate Durrell are cărţile sale cu lighioane şi alte rubedenii, unde parcă o anume detaşare prezintă chiar şi situaţiile mai grave! Din această perspectivă, reinterpretarea puiului de om crescut de/printre lupi sau monştri capătă noi valenţe!), dar mai este şi… curaj de a-ţi asculta sângele… literar.
Dincolo de faptul că Literatura poate fi pentru Bogdan-Alexandru Stănescu (şi) Labirint, dar în care se țese-proiectează „eleganță, tradiție, puritate” (p.82), dar și disperare lucidă, toate opuse „literaturii lipsite de imaginație, săracă, scrâșnită și plină de clișee” a multora dintre „contemporani”, pseudo-literatură de fapt, amintită la p.239, cartea nu este numai un omagiu adus memoriei lui Kaspar Hauser, simbol și al, dacă vreți, poporului român, apărut din senin pe străzile Occidentului, popor mutilat de către accesele de nebunie ale Istoriei…
În lumina aceluiași text „Knossos”, în căutarea mitologiei personale, pardon, a firului Ariadnei, cartea poate fi dedicată și Pasiphaei, „regina Cretei, fiică a Soarelui, mama Ariadnei și a Fedrei, arhetipul femeii nefericite, îndrăgostită de taurul alb dăruit de Poseidon lui Minos. (…) ființa cea mai tragică din mitologia greacă, victima pasiunii ei nefirești, mama monștrilor”, p.234, mama tuturor monștrilor care au apărut mai apoi în istoria Europei (a nu se confunda cei doi tauri: cel în care se preschimbase Zeus, când o răpește pe Europa, cu cel de care este îndrăgostită Pasiphae! Totuși, Minos este rodul iubirii dintre Europa și Zeus!), monștri ai condiției umane cu bot și apucături de lup, care îi fac educația… și sentimentală lui Bobiță al nostru, personajul principal, care crește în „cel mai trist oraș din lume” (p.155), Bucureștiul, în „cea mai bună dintre toate lumile posibile” (p.157 și 168)…
*Romanul de debut al lui Bogdan-Alexandru Stănescu
