Despre prozele scurte și foarte scurte ale Irinei Bruma

„Toate lucrurile din apropierea ei indică faptul că se află acolo unde se află. Și totuși, este incapabilă să fie prezentă acolo unde se află.” (Irina Bruma)

O carte de o densitate rarisimă, pe care o citești din pură plăcere, o plăcere vecină cu sarcasmul atent strecurat printre rânduri de Irina Bruma. Proze scurte și foarte scurte, care nu sunt nici însemnările diaristice, nici notițe de Facebook, ci proze în toată regula. În 2017 scriam pentru Bookhub despre cartea de proze foarte scurte a lui Dan Rodhes, (găsiți aicicronica) și de atunci încoace am tot scris despre cărțile de proze scurte/foarte scurte. Le prefer de multe ori romanelor sau celor de nuvele, căci aici succesul la cititor ține de mai mulți factori și de felul cum aceștia se combină.

„Mecanisme

Se plimbă sâmbăta prin cartiere rezidențiale fără un scop anume, urmărind doar pasajele mai umbroase. Își petrece ziua stând întinsă în pat, citind.

Ascultă zumzetul unui aspirator undeva în fundal.

Își imaginează: o fereastră deschisă, o margine de covor, o pereche de picioare și un capăt de aspirator profilându-se de sub draperia umflată de bătaia curentului de aer.

Apoi se întoarce din reverie, și le simte infiltrându-se între omoplați, în coșul pieptului: anxietatea, sentimentul copleșitor de vinovăție și definițiile zilelor de sâmbătă din copilărie.”

Ca să scrii astfel îți trebuie, înainte de orice, determinare, cu alte cuvinte cred că scriitorii care aleg să publice astfel de proze o fac asumat, de la bun început. O să vă dați seama citind prozele Irinei Bruma că am dreptate când afirm asta: punctul de final este pus când trebuie, subiectul nu te duce pe cărări nebănuite (paradoxal, dar tocmai asta te cucerește!). Pe de altă parte, amatorii de proze scurte/foarte scurte urmăresc cu mare atenție orice greșeală de construcție, căci la astfel de scrieri n-ai timp să repari, nu-ți permiți luxul ca o greșeală de la pagina 15 să o corijezi din vârful pixului la pagina 30. Asta cere multă, foarte multă lectură (mai ales că trăim în epoca „de la mine începe totul, nu s-a mai scris până acum așa”) și foarte mult curaj. Nu în ultimul rând, personajul/vocea să se audă, să ajungă la cititor și să-l sensibilizeze și da, sunt printre cei care se lasă din ce în ce mai greu atinși de cărțile de ficțiune.

„Misiune imposibilă

Prietenii o întreabă care sunt lucrurile care îi plac atât de mult, încât o definesc.

Se sime prinsă off guard, ceea ce nu i se întâmplă foarte des. Uite ceva ce o definește – controlul complet al situațiilor în majoritatea lor covârșitoare; e bine documentată în privința oricărui subiect; are mereu la îndemână statistici și știe care sunt recomandările optime în orice privință – , însă nu știe dacă e chiar ceva care să îi placă. Asta o face să-și aducă aminte că aceiași prieteni au mai întrebat-o cândva același lucru.

Nu a folosit intervalul respectiv pentru a ajunge la o concluzie.”

Perfect nemulțumită de Irina Bruma m-a mulțumit, mi-a gâdilat egoul de cititoare care a pierdut câteva bătălii grele în ultimii ani, cititoare care nu se mai lasă ușor impresionată. Este în această carte autoironie cât trebuie, combinată cu o capacitate de introspecție rarisimă și cu o putere de analiză a lumii-așa-cum-este, ceva ce vreau să tot întâlnesc. Perfect nemulțumită este manifestul perfect, forma de protest la asaltul de lene, superficialitate, ignoranță (eram să scriu prostie, dar o să-mi sară în cap ideologii de serviciu) și toate celelalte tare ale lumii în care trăim. Contextualizate spațio-temporal și nu prea – prea puține dintre proze sunt legate de București sau oricare alt oraș – narațiunile Irinei Bruma sunt genul de scrieri care ar putea fi foarte bine traduse în orice limbă de circulație internațională, pentru că ar fi înțelese ca atare de orice cititor din lumea mare. Nu e nicio referință în text care să ceară note de subsol sau explicații suplimentare, ceea ce mă face să cred că dacă vor fi citite peste 50 de ani tot vor prinde la public.

„De cinci luni, de când el a plecat, la căpătâiul patului, pe măsuța rotundă cu tăblie de marmură adusă de ea din podul casei, s-au adunat trei teancuri de cărți – unul de trei, unul de unsprezece și altul de șase cărți -, toate cam de aceeași înălțime. Patru dintre ele sunt de proză scurtă, două de psihoterapie și două s-ar numi în cercurile corporatiste best-sellere-must-read sau unless-you-had-them-on-your-desk-for-two-weeks-you-don’t-talk-to-us.

Pe măsuță mai există un vas de sticlă în care habitează un laț de luminițe cu baterii, cumpărate și lăsate acolo ever since. Cu timpul, utilitatea vasului cu luminițe s-a tot schimbat, acesta fiind, în prezent, folosit ca suport pentru periile de păr. Convenabil pentru posesoare, luminițele par să arate OK și printre cozile periilor. Pe post de semn, din cărți ies vârfuri de agrafe de păr, bancnote mici, bilete de tren și avion din cele mai recente călătorii, șervețele de cafelele băute prun cafenele sau luate în drum spre job, liste de cumpărături.” (din Tehnici de extaz)

Exemple de confuzie este proza care închide Perfect nemulțumită, dar cititorul iese din poveste cu o luciditate câștigată în timpul lecturii, una care-l va ajuta să vadă lumea cu alți ochi. (Auto)ironia, (auto)persiflarea dau nota aceea de lejeritate, atât de necesară prozelor scurte și foarte scurte. Cititorii nu trebuie să simtă încrâncenarea din spatele fiecărui rând scris și nici spaima scriitorului că nu-i va ieși cum trebuie. Nu în ultimul rând, mi-a plăcut foarte mult felul cum se raportează Irina Bruma la obiecte/lucruri; ea însuflețește tot ce în jurul ei, personalizează astfel orice loc unde îi este dat să locuiască mental și aici mă refer mai cu seamă la scriitoare și mai puțin la persoana din spatele scriitoarei (chiar dacă nota de biografic există în fiecare proză, asta nu mă determină să mă grăbesc să asimilez vocea din proze cu Irina Bruma-ea-însăși.

Perfect nemulțumită de Irina Bruma