Despre patimi și alte avataruri în timpul regimului comunist

Cu un subiect generos, din toate punctele de vedere, noua premieră a Teatrului Nottara beneficiază de o distribuție pusă sub semnul diversității. Patimile sexului frumos în Epoca de Aur (așa cum le vedem la televizor) este construit de Elena Morar pe textul scris de Selma Dragoș, dramaturgia aparținându-le amândurora. În loc de preambul, fiindcă m-a frapat o replică a Lidiei Suciu (scriitoarea interpretată de Victoria Cociaș) câteva cuvinte despre Muzeul Abandonului. Înființat în 2021, „Muzeul Abandonului este un muzeu-forum digital și participativ, care își propune să cartografieze cultura abandonului și să ofere o narațiune istorică a fenomenului abandonului și instituționalizării copiilor în România. Este un loc de întâlnire între publicul larg și comunitatea invizibilă a copiilor abandonați din România, un spațiu sigur unde această traumă colectivă poate începe procesul de vindecare.” Prima expoziție a acestui muzeu a fost Sighet. Cămin-spital, iar fondatoarele proiectului, Oana Drăgulinescu și Ioana Călinescu, împreună cu o echipă mică, dar inimoasă, au căutat în arhive și au scos la lumină poveștilor copiilor abandonați în acest cămin, cei mai mulți dintre ei murind acolo, supraviețuitorii fiind nu doar norocoși, ci și foarte puțini. Cine erau acești copii internați și forțați să supraviețuiască în condiții ce țin de sălbăticie? Erau copiii nedoriți ai femeilor din România comunistă și copiii cu handicap, care trebuiau ascunși de ochii lumii. Copiii născuți ca urmare a aplicării Decretului nr. 770 din 1 octombrie 1966, care interzicea întreruperile de sarcină/avorturile. Generația decrețeilor este generația copiilor născuți după intrarea în vigoare a decretului și despre ei este vorba și în documentarul Născuți la comandă. Decrețeii (2005) de Florin Iepan și Șerban Georgescu, un film despre care mi-am adus aminte în timpul reprezentației de la Nottara. De ce acest preambul? Pentru că n-ai cum să aduci în discuție problema condiției femeii în regimul comunist, fără să atingi subiectul relațiilor familiale și mai ales relația mamă-copil/ii, pentru că femeia era glorificată în regimul comunist doar dacă era mamă și cu cât mai mulți copii avea, cu atât creșteau șansele să devină mamă eroină.

repetiții pentru „Patimile sexului frumos în Epoca de Aur (așa cum le vedem la televizor)” – credit foto Teatrul Nottara

Spre deosebire de Muzeul Abandonului și documentarul lui Florin Iepan, care documentează viețile copiilor care s-au născut ca urmare a aplicării decretului, Patimile sexului frumos în Epoca de Aur (așa cum le vedem la televizor) „își propune să demonteze imaginea idealizată despre cum erau tinerețea și iubirea înainte”. Rolul și condiția femeii în regimul comunist, aș spune eu, după vizionarea premierei, dar abordate dintr-o perspectivă feministă generată de preocupările Elenei Morar și a Selmei Dragoș. Înainte de a discuta despre constructul spectacular în sine, trebuie să evidențiez valoarea documentării în sine, indiscutabilă și evidentă și pentru cineva care n-a citit un rând despre condiția femeii în regimul comunist românesc. Fiecare rol este o sumă de date culese din diverse documente, mărturii sau relatări, dar tind să cred că volumul foarte mare de date a dat de furcă celor două dramaturge, întrucât spectacolul suferă enorm la capitolul coerență și eșuează pe alocuri în clișee și scheme redundante. Dacă la începutul reprezentației mă gândeam că spectacolul ar fi potrivit adolescenților și tinerilor dornici să se documenteze despre condiția femeii în comunism, la final mi-am dat seama că vizionarea ar trebui însoțită obligatoriu de explicații suplimentare, pentru că multe aspecte importante sunt tratate superficial sau deloc. Relația de iubire este dusă în zona ridicolului, despre iubirea romantică nici vorbă, ca și cum părinții și bunicii tinerilor de astăzi n-au avut parte de așa ceva. Dictatura distorsionează relațiile și percepția socială a acestora, este foarte adevărat, dar nu anulează emoții firești și nici nu pune sub semnul abominabilului toate aspectele vieții cotidiene. Rămân la ideea că supraviețuirea femeii în regimul comunist ține de o anumită demnitate, conservată în baza unor cutume și obiceiuri specifice, nu neapărat de abilitatea de a face compromisuri.

repetiții pentru „Patimile sexului frumos în Epoca de Aur (așa cum le vedem la televizor)” – credit foto Teatrul Nottara

Spectacolul este construit pe tiparul unui reality show, cu multe trimiteri la celebra emisiune a Andreei Marin, „Surprize, surprize”. Geanina Moscu (Sorina Ștefănescu) este prezentatoarea emisiunii și a ajuns să fie vedetă TV după ce la Revoluție s-a remarcat datorită paltonului alb pe care-l purta când a ieșit să participe la proteste. Paltonul fusese al mamei ei și devine simbol al rezistenței împotriva regimului opresiv. Ea are ca invitată la una din edițiile emisiunii pe Cornelia Dumitru-Rodriguez (Ioana Calotă), un copil înfiat de o familie de misionari străini, care se întoarce în România pentru a-și reîntâlni familia. Întâlnirea este pregătită de Geanina Moscu cu prezentarea destinelor mamei și a membrilor familiei lărgite a Corneliei, astfel încât încet-încet încep să se audă poveștile despre vacanțele la Costinești, turiștii străini veniți pe litoralul românesc și micul trafic cu produse de igienă, iubirile de-o vară și toate visurile năruite odată cu sfârșitul verii etc. Povestea personală a Geaninei Moscu este prezentată în paralel cu povestea Corneliei și a familiei acesteia, iar întâlnirea dintre cele două povești ar trebui să o realizeze scriitoarea de succes Lidia Suciu, care devine a doua voce narativă a spectacolului. Spun ar trebui, pentru că în realitate prezența personajului în scenă complică inutil și, pe alocuri, dă o notă de fals deranjantă și descurajantă pentru cei din sală. Sunt două planuri narative foarte încărcate de informații, greu de urmărit în paralel de cineva care n-a trăit nici măcar o lună în comunism, tocmai pentru că absurdul dictează și riscul este ca cei din sală să trateze în cheie comică cele văzute. Informațiile și datele care ies la suprafață pe măsură ce personajele încep să-și facă apariția în scenă scot la iveală prejudecăți, stereotipuri și clișee întreținute și promovate de regimul comunist românesc; faptul că dispare orice urmă de romantism și idilic din poveștile oamenilor dă o notă de falsitate întregului construct spectacular și îndepărtează spectatorul de miezul poveștii: cum se trăia, totuși, iubirea în anii comunismului? Nils Borgstrom (Filip Ristovski) și Robert Klein (Vlad Bălan) sunt personaje în tonuri accentuat parodice (mai ales Nils) și nu știi cât din ceea ce spun ei este real (oare așa a fost?) Traumele femeilor rămase în România comunistă și obligate să-și asume roluri sociale se strecoară în scenele show-lui mediatic, dar felul cum sunt prezentate le limitează la planul „ca la televizor”.

repetiții pentru „Patimile sexului frumos în Epoca de Aur (așa cum le vedem la televizor)” – credit foto Teatrul Nottara

Sorina Ștefănescu în rolul Geaninei Moscu este o alegere bună, Victoria Cociaș construiește rolul Lidiei Suciu pe tiparul „tovarășei savante de renume mondial”, Cristina Juncu (Alessia) împreună cu Răzvan Bănică (Mircea) își asumă perfect rolurile de asistenți ai prezentatoarei și construiesc tranzițiile dintre scene cu ajutorul momentelor muzicale live. Ioana Calotă (Cornelia Dumitru – Rodriguez) are unul din cele mai grele roluri din spectacol, un personaj care-și câștigă dreptul la existență prin rămânerea în plan secund, ea este în cea mai mare parte a montării martor tăcut, asistă dintr-o parte a scenei la cele întâmplate și află cu uimire despre dramele „sexului frumos”. Mihaela Subțirică (Niculina Dumitru, sora Corneliei) are un rol aproape episodic, dar esențial în construcția spectaculară, pe care și-l asumă integral și-l joacă bine. Filip Ristovski (Nils Borgstrom) e personajul cel mai lipsit de credibilitate din tot spectacolul, n-am înțeles de ce atât de accentuată nota de nefiresc, într-o totală discordanță cu celelalte personaje. Percepția femeilor românce nu era chiar atât de distorsionată și nu toate femeile cădeau în plasa „iubirilor de-o vară”, într-atât de mult, încât să idealizeze toți turiștii străini veniți vara pe litoralul românesc. De aici și ușoara notă de grotesc a scenelor în care Nils este implicat, de care nu era nevoie deloc în construcția spectacolului.

La 35 de ani de la Revoluția din 1989 este încă o nevoie acută de informare cu privire la „cum a fost viața în comunism”, dar încă nu s-a găsit cea mai bună cale de prezentare a faptelor și întâmplărilor, astfel încât să fie și credibili cei care povestesc. Sunt multe demersurile artistice care-și propun să recupereze golul de informații și, mai ales, să sensibilizeze generațiile născute după 1989, astfel încât fascinația pentru totalitarism (de stânga sau de dreapta) să nu mai producă victime pe bandă rulantă. Patimile sexului frumos în Epoca de Aur (așa cum le vedem la televizor), spectacolul Teatrului Nottara e o propunere artistică care poate deschide o linie de dezbateri pe tema rolului și condiției femeii în regimul comunist, dar cu limitele despre care am povestit mai sus.

PATIMILE SEXULUI FRUMOS ÎN EPOCA DE AUR (AȘA CUM LE VEDEM LA TELEVIZOR) – TEATRUL NOTTARA