Caligrafia sunetului perfect

Pentru Mozart am o slăbiciune declarată și întreținută de-a lungul anilor cu diverse audiții, în diverse contexte și spații culturale. Faptul că în programul serii erau incluse două din compozițiile sale m-a făcut să revin în sala Ateneului Român fără rezerve; dirijorul Gabriel Bebeșelea era garanția reușitei, iar pe surorile Katia și Marielle Labèque le mai ascultasem (tot la Ateneul Român), iată cum s-au adunat deja trei motive serioase pentru a face orice să nu ratez concertul.

bisul surorilor Katia și Marielle Labèque

Sala Ateneului Român a fost sub semnul solarului: rochiile de vară ale doamnelor și sacourile lejere ale domnilor dădeau o notă de vacanță atmosferei, un pic contrastantă cu programul propus de Filarmonica George Enescu. Ba am văzut și tineri cu sticle de proseco și pahare din care sorbeau discret în timpul concertului, semn al unei boemii pe care o credeam pierdută. Cred că tocmai acest ușor dezacord a condus la reușita serii și să nu uităm că instrumentiștii se aflau la finalul unei stagiuni foarte încărcate, cu concerte și dirijori la pupitru care i-au scos de multe ori din zona de confort. „Mica simfonie în sol minor”, cum e numită Simfonia nr. 25 a lui Mozart e compoziția care i-a permis compozitorului să-și exprime personalitate, să-și lase vocea liberă, fără constrângeri. De aici și amalgamul de stări, parade de emoții din cele trei părți. Gabriel Bebeșelea a fost când impetuos, când delicat în exprimarea nonverbală, dialogul cu orchestra fiind astfel pus în slujba muzicii și doar al ei. Împreună cu Rafael Butaru concertmaistru, Bebeșelea a reușit să impună celor din sală o stare de ascultare aparte, necesară pentru ce avea să urmeze. Un concert aproape în opoziție cu simfonia, cu multe pasaje aproape violente, care duceau ascultătorul în cu totul alte zone decât cele din deschiderea serii. O plimbare sonoră cu trei ghizi care s-au completat și susținut perfect: surorile Katia și Marielle Labèque și dirijorul Gabriel Bebeșelea. Chiar dacă după prima parte au fost câteva aplauze scăpate din mâinile unora care nu știau că nu se aplaudă decât la final de concert, prestația celor două pianiste a fost pe măsura așteptărilor și a renumelui. Concertele pentru două piane și orchestră sunt provocatoare prin natura dialogului propus publicului, unul care nu lasă loc de orgolii manifeste, iar din locul unde eram am putut observa (cu plăcere nedisimulată) cum una din surori urmărea cu o bucurie sinceră mișcările dirijorului, iar în tot acest timp el era întors foarte puțin spre cealaltă pianistă; orchestra a intrat în joc și a contribuit la realizarea unei audiții de înaltă ținută.

După pauză – care s-a dovedit de această dată și tehnică, pentru că cele două piane trebuiau mutate, astfel încât orchestra să rămână în centrul atenției publicului – Gabriel Bebeșelea a vorbit publicului despre importanța momentelor ce urmau: o primă audiție românească a simfoniei lui Schubert. O lucrare care n-a fost niciodată cântată pe scenele din România, ceea ce a stârnit curiozitatea publicului, dar și așteptări aparte. Și s-a auzit cum nu mă așteptam: o simfonie care mi-a adus aminte că romanticii (și perioada romantică) n-au fost cei mai fericiți pământeni și nici vremurile pe care le-au trăit cele mai prietenoase pentru și cu ei. O perioadă de tranziție, marcată de evoluții tumultoase, de multe și foarte intense perioade de căutări și frământări care și-au găsit de multe ori finalitatea în produse artistice: opere de artă sau compoziții muzicale de o frumusețe pe alocuri stranie. Simfonia lui Schubert e ultima compoziție scrisă de el înainte de să moară, la o vârstă nedrept de mică, 31 de ani. O simfonie care mi-a curățat mintea și m-a trimis în zone unde nu ajunsesem de mult, care m-a făcut să-mi caut în suflet și să-mi găsesc energii despre care habar n-aveam că le am. O renaștere de care m-am bucurat atât de mult, încât pe drumul spre casă pluteam într-o reverie care n-avea nicio legătură cu locul unde eram; am călătorit cu gândul într-un atelier de caligrafie, acolo unde incunabulele abia își făceau loc, mirosul de cerneală mi-a invadat nările, iar gesturile caligrafilor mi s-au părut de un firesc vecin cu ceremonialul asiatic al ceaiului. O combinație de imagini, stări și energii la care (sunt aproape convinsă) nici Schubert nu s-a gândit.

Un concert simfonic cu ținută, așa cum ne-a obișnuit Gabriel Bebeșelea, cu surorile Katia și Marielle Labèque care și-au onorat publicul și cu Orchestra Filarmonicii Geoerge Enescu într-un vârf de formă pentru care s-a muncit mult (și susținut).