Despre lecția de iubire din „Woyzeck”

În Woyzeck – spectacolul regizat de Gábor Tompa în 1995 – există multe scene gândite precum cadrele de film, care cuprind în câteva clipe esențe, fapte, judecăți de valoare și verdicte, semn că oamenii sunt mai tot timpul grăbiți să evalueze, în sensul de a judeca. Metafore pline se substanță, care luate separat conduc spectactorul spre locuri unde nici cu mintea n-a gândit că ar ajunge vreodată, cel mai cu seamă dintre toate fiind strafundul sufletului uman. Dar una singură dintre toate este revelatorie pentru spectactor – scena judecății. Așa cum și-a imaginat-o regizorul – cu actorii plasați în colțurile scenei (care, astfel, devine un ring asemănător celui de box sau lupte) și Woyzeck undeva între ei, deloc în centrul scenei și mereu în căutarea unui sprijin, a unui acord sau a unui semn că este înțeles și cu o parte din soldații de la cazarmă și oamenii locului plasați în spatele unor gratii – este o suită de metafore vizuale și o sursă continuu de reflecții asupra naturii umane și a mobilului unei fapte abominabile. Dincolo de faptul că pentru o asfel de scenă era nevoie de actori unul și unul, cu o chimie excelentă între ei, era nevoie și de o prindere în esențe a unei simplități de care adeseori fugim atunci când judecăm faptele omenești. Woyzeck este acuzat și judecat pentru crimă; indiferent de mobilul acesteia, de motivații extrinseci sau intrinseci, fapt rămâne în sine condamnabilă și într-atât de gravă, încât să-l scoată pe acuzat în afara societății; din clipa aceea el devine un pericol public, pentru că cine a ucis o singură dată este capabil să o facă și a doua oară. Pe oamenii aceia din spatele gratiilor nu-i interesează decât spectacolul în sine, grotescul în sine al situației este dat de amestecul de afecte, sensibilități și emoții umane, fiecare dintre cei angrenați în procesul de judecată devenind un spectacol în sine. Condensarea de trăiri umane într-un singur moment și încărcarea cu multiple semnificații ține și de durata desfășurării acesteia, iar regizorul n-a insistat foarte mult, n-a lungit dialogurile și n-a dat prea multă valoarea golurilor dintre replici. E aici un semn că, de fapt, nu conta prea mult judecata în sine a faptei, cât lanțul cauzal care a condus la producerea faptei. De ce s-a ajuns la crimă și cine este cu adevărat vinovat pentru producerea ei? De aceea spectactorul este oarecum obligat să refacă drumul invers, de la debutul din foaier și până la momentul invocat. Se cheamă că din acest moment putem vorbi de o dilemă- este sau nu este vinovat Woyzeck pentru că a omorât?

Crimele pasionale au stârnit întotdeauna atenția societății pentru că, pe fond, este vorba de celebrul tandem dragoste și ură. Două sentimente care se transformă rapid în pasiuni devoratoare, dacă nu sunt însoțite și de puțin discernământ, educație, rațiune etc., adică cam de tot ceea ce ține de educație. Diferența dintre un omul simplu și cel rafinat ține și de felul cum își lasă la vedere ceea ce simte. Cenzura socială a fost dură din acest punct de vedere mai tot timpul, ce-ți era permis devenea, paradoxal, inferior cantitativ față de ceea ce nu-ți era permis. Invers stăteau lucrurile atunci când trebuiau să devină manifeste calitățile spirituale și intelectuale, dovezile cu privire la cât știi și câte știi să faci cu cunoștințele pe care le posezi trebuiau să crească exponențial, pe măsură ce individul înainta în vârstă. La Woyzeck totul e (doar) frustrare și resentiment. După o copilărie chinuită de tot felul de demoni, el trebuia să refuleze. Viața de cazarmă devine factor agravant, șirul de umilințe continuă, astfel încât crima devine inevitabilă. Că a fost să fie Marie victima, e de înțeles – ucizi pe cea/cel la care ții cel mai mult, pentru că ea/el este sursa chinului zadarnic. Din acest punct de vedere este foarte, foarte interesant cum regizorul a descompus această încrengătură de relații într-o serie de binoame, de relații unu-la-unu, astfel încât la final nu mai există personaje principale și personaje secundare, ci doar personaje. De fapt, toate personajele devin principale, în măsura în care fiecare în parte a contribuit la crimă, direct sau indirect. Factorii agravanți aparțin societății, iar lui Woyzeck nu-i rămâne decât să se folosească (inteligent sau nu – mi-a fugit gândul la Hannibal Lecter) de aceste „oportunități”. În felul acesta spectacolul se umanizează, devine de o banalitate covârșitoare, dar în sensul bun; câți dintre spectactori nu au auzit măcar o singură dată de o crimă pasională petrecută în vecinătatea lor, câți n-au citit măcar din curiozitate despre Zaraza sau nu s-au uitat măcar la un documentar despre Râmaru? Reflecția are drept obiect acum ceva secundar și nu crima în sine – de ce Woyzeck trebuie condamnat?

Debutul spectacolului în foaier e semn că participarea spectactorului va fi totală și așa a și fost; cei din sală au devenit ad-hoc acuzați și apărători ai lui Woyzeck sau ai lui Marie. Atitudinea voit tușată a căpitanului (magistral Doru Ana în rol) smulte înjurături scăpate printre dinți și stârnește amintiri neplăcute celor care au făcut armata în timpul comunismului. Doctorul este blamat pentru atitudinea lipsită de fermitate pe alocuri și pentru pactizarea cu puterea (Cornel Scripcaru face un joc de milioane din felul cum aduce în fața sălii atitudini contradictorii și o încercare ratată de a se pune bine cu toți). Marie, victima perfectă, va fi compătimită, după ce inițial va fi pusă la stâlpul infamiei doar pentru că planează asupra ei stigmatul prostituării. Oana Pellea aduce la nivel artă rolul, Marie este de-o naturalețe și credibilitate incredibile, dar mai presus de toate este lipsită de vulgaritate, ceea ce înseamnă că regizorul nu și-a dorit încă o prejudecată adusă în joc, ci menținerea atenției pe ceea ce era important cu adevărat – merita ea să moară? Dar Nebunul rămâne pentru mine unul dintre personajele cele mai fascinante din tot spectacolul. Alter ego pentru Woyzeck, o umbră a ceea ce a fost Woyzeck în copilărie și o proiecție a acestuia în mentalul colectiv. Așa va rămâne Woyzeck în memoria colectivă – ca un nebun, care a comis o crimă din cauza unei pasiuni scăpată de sub controlul rațional. Punerea față-n-față a celor doi, Mihai Constantin și Marian Râlea, ține loc de închiderea cercului (și a judecății). Dacă Mihai Constantin a fost partea vitală a spectacolului, cel care trebuia să facă un Woyzeck viu, credibil, pasional, măcinat de frici, patimi și tot felul de demoni interiori (și da, chiar a făcut un rol mare aici), lui Marian Râlea nu-i rămânea altceva de făcut decât să oglindească toate aceste trăiri; și a făcut-o într-un mod foarte subtil, dar deloc de neglijat. Așa se explică și finalul de spectacol; să lași nebunului cheia de decriptare a întregii montării înseamnă să transferi publicului obligația de a reflecta asupra celor întâmplate.