Un spectacol construit din și cu ajutorul a trei personaje, un trio care crește de la o scenă la alta și din ale căror schimburi de replici Alina, Ioana și Andrei se transformă în ceva mai mult decât personaje.
*****
În ultimii ani literatura română s-a îmbogățit considerabil cu câteva scrieri (nu toate de calitate, dar aceasta este altă poveste) despre viața din anii comunismului. Autorii fie au trăit ei înșiși acele vremuri și construiesc romane sau povești alternând fragmente din propriile vieți cu plăsmuiri imaginare, fie se folosesc intens de memoriile oamenilor care au trăit atunci și acolo. În 2018 apărea la Editura Humanitas O formă de viață necunoscută, romanul Andreei Răsuceanu, al cărei subiect este dat de istoria Bucureștiului. Stanca, Elena și Ioana sunt cele trei personaje care scriu și rescriu istoria unui oraș contorsionat de tot felul de viziuni arhitectonice lipsite de simț estetic și de respect pentru locuitorii acestuia. La un moment dat, una dintre cele trei povestește despre cartierul în care a trăit cea mai mare parte din viață; Balta Albă este cartierul, iar blocurile acestuia n-au fost dintotdeauna cenușii, ci, cândva, demult, ele au fost albe, strălucitoare și magice, seducând muncitorii cu gradul lor de confort. Întâmplarea face ca, puțin timp înainte de premiera Teatrelli, să particip la lansarea unei cărți apărută în iunie 2020; autorul acesteia, Mirel Bănică, a străbătut țara în lung și-n lat și a consemnat toate cele văzute în Prin România. Carnete de drum (volumul este apărut la Editura Polirom); remarcabil efortul lui Mirel Bănică de a se folosi de nostalgie (pentru un timp paradisiac, al copilăriei, chiar dacă acesta, pe fond, se suprapunea în totalitate cu timpul când România a trăit anii cei mai grei/gri ai regimului comunist) ca pretext de a căuta urme ale supraviețuirii, ce-a mai rămas intact/integru din acele vremuri. Ce unește cele două cărți, deși fac parte din registre total diferite de literatură, este limbajul. În ambele găsim un linbaj al timpurilor respective, deloc desuet (cum ar crede unii mai mult sau mai puțin tineri), care face corp comun cu obiectul construcției literare în sine. Nicio urmă de disonanță, toate la locul lor, inclusiv cititorul, căruia i se lasă deplina libertate de a privi din orice unghi dorește la succesiunile de cadre și imagini animate de diferitele personaje.
Credit foto: Adi Bulboacă
De ce acest preambul? Pentru că textul lui Gabriel Sandu e în antiteză cu cele două scrieri, singurul lucru comun fiind timpul referențial – amanta lui Ceaușescu încearcă să supraviețuiască noilor timpuri explicând și încercând să convingă pe oricine (inclusiv pe ea însăși!) că iubirea ei pentru dictactor era pură și cu sens. Evident, din punctul ei de vedere, dictatorul n-a avut nicio vină pentru toate crimele și atrocitățile petrecute în numele unui regim și partid politic de extremă stânga. Andrei, fiul adoptat, și Alina, nou-venita în viețile celor doi, reconstruiesc, fiecare din perspectiva lui, timpul iubirii. Al iubirii absolute, perfecte – din punctul de vedere all Ioanei; al iubirii transformată în ură și obsesie pentru Andrei; al iubirii transformată în abuz pentru Alina. Indiferent din ce unghi privești trama, faptele bune rămân fapte bune, iar faptele rele capătă și mai multă oroare pe fond. Dacă scoatem din poveste coordonatele socio-politice, povestea în miezul ei devine una comună, banală, regăsită în foarte multe romane (unele excelent scrise) și în foarte multe piese de teatru. Mutarea de accent de pe adulația Ioanei pentru dictactor pe depersonalizarea lui Andrei și transformarea acestuia într-un personaj refugiat în trecutul mamei adoptive, de unde nu are nicio șansă să iasă în lume, se face cu ajutorul Alinei. Ea vine din exterior și schimbă ordinea lucrurilor și a stărilor de fapt. Ea dă peste cap tot ceea ce părea definitiv bătut în cuie. Devălmășia creată scoate la suprafață valuri uriașe de dușmănie, așa se face că la un moment dat toți urăsc, dar prea puțin mai contează obiectul urii. După ce trec de acest prag, al dezordinii furioase, cei trei încearcă să facă ordine în propriile lor universuri: Alina vrea cu orice preț să-și rezolve problemele cu propriul trecut turnând un al doilea documentar, o autobiografie ficționalizată sau nu, rămâne să vedeți voi ce-i iese până la urmă; Andrei încearcă să-și proiecteze un viitor populat și de alți oameni în afară de Ioana. Singura care se mulțumește cu o suspendare temporală menită să o protejeze este Ioana; pentru ea timpul nu mai are răbdare, iar firul vieții este depănăt aproape în totalitate, așa că nu-i rămâne altceva de făcut decât să se hrănească din amintiri și să trăiască cu iluzia unei iubiri perfecte și unice.
Credit foto: Adi Bulboacă
Un spectacol în care Gabriel Sandu s-a folosit de proiecții video, filmări în direct și de tot spațiul de la Teatrelli, care devine o mare scenă, una în care spectactorii devin personaje. Felul cum a (re) gândit decorul îl ajută pe regizor să construiască atât personajele, care cresc sub ochii celor din sală, cât și firul epic, care nu e deloc unul simplu. Când vrem să înțelegem de ce urâm căutăm să aflăm care este, de fapt, obiectul urii. De aceea, una dintre scenele-cheie este cea a cinei ritualice, în care Andrei și Alina sfârtecă propriile lor furii, spintecă corpurile animalelor care devin totemice. Iar Ioana nu ia parte la această cină! Excelentă ilustrația muzicală, care nu aglomerează universul de joc, ci doar potențează conflictul în momente-cheie, iar luminile construiesc universuri paralele, care devin trecuturi ce se vor uitate. Pe fond, un spectacol surprinzător de dinamic, în care cele trei personaje se mișcă aproape tot timpul, ducând și aducând cu ele vorbe, amintiri și fragmente de acțiuni suspendate sau frânte când nici nu te aștepți.
Credit foto: Adi Bulboacă
Nu știu dacă ar fi putut fi altcineva Ioana, Rodica Mandache face un rol care i se potrivește mănușă; e naturală, e din poveste, e așa cum trebuie să fie o amantă de dictator: ingenuă și ruptă de realitate. István Téglás și Edith Alibec intră în povestea Ioanei așa cum trebuie, dar mai ales când trebuie. Mă așteptam ca István Téglás să fie în vârf de formă și să se arunce în joc cu totul, de aceea m-am bucurat de fiecare gest al lui și de fiecare replică rostită. Pe Edith Alibec am mai văzut-o jucând și mă bucur să o văd cum crește de la rol la rol, iar tandemul cu István Téglás o ajută foarte mult în construcția personajului.
Credit foto: Adi Bulboacă
*****
Un spectacol de autor, care provoacă spectactorii la o reflecție cu privire la gradele de ură: putem face ierarhiza urile? Suntem mai puțin vinovați dacă avem toate motivele din lume să urâm pe cineva sau ceva? E de văzut Dușmănie. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor, spectacolul lui Gabriel Sandu, fie și pentru că ne oferă câteva posibile răspunsuri la aceste întrebări.
Dușmănie. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor – Teatrelli
Cu: Rodica Mandache, Edith Alibec și István Téglás (cu apariția specială a regizoarei de film documentar Mona Nicoară)
Producție video: Ana Cârlan
Scenografie: Raluca Alexandrescu
Muzica: Xenti Runceanu
DOP filmare: Mihai Ionescu
Lumini: Ștefan Vasilescu
Video Credits înregistrări Revoluție: Andrei Ujică (Videogramele unei revoluții).
