Dacă ne-am întreba despre înstrăinarea de lume a omului, poate că s-ar găsi mai multe răspunsuri. În sens primordial, din punctul de vedere al omului care încă nu avea o lume a sa, ci era parte a naturii, vulnerabil în fața vicisitudinilor și capriciilor ei, deci întru totul dependent, dar și în totalitate întreținut de aceasta, e evident că nu ne mai găsim și regăsim în această ipostază; suntem tot mai izolați de natură, deși încă la cheremul ei, în multe privințe. Ne-am izolat de ea, întemeindu-ne o lume a oamenilor, mai ales prin creație (după Hannah Arendt), smulgând materia primă din natură și producând lucruri care depășeșc, prin viabilitatea lor, lungimea vieții omului; am construit o lume în care intrăm și din care ieșim, o lume care curmă ciclicitatea naturală și îi conferă vieții omenești o durată, cu început și sfârșit în (și pentru) această lume, o lume în care creăm lucruri pentru a-i spori durabilitatea și în care căutăm sensuri pentru a ne defini și a ne simți acasă. Această a doua ipostază a omului – locuitor al lumii a fost și ea periclitată odată cu revoluția științifică, când am aflat că nu suntem în centrul universului, ci locuitorii unei neînsemnate planete ce se rotește în jurul stelei sale, una din puzderia de stele din univers… Măreția noastră de pământeni, diminuată fără milă de instrumentele cinice ale omului de știință, a fost subminată de o nouă percepție a lumii. Așa am parcurs drumul de la parte a naturii la parte a universului, ego-ul nostru de creatori umflându-se în acest proces, apoi micșorându-se infinit de mult ulterior, din perspectivă universală, științifică. Părem rătăciți și dezorientați în acest univers infinit și ostil. Nu încape îndoială că această nouă perspectivă n-a făcut decât să ne releve locul nostru adevărat, dar nu obiectivitatea științifică ne interesează acum, ci acel acut sentiment de înstrăinare de care vorbeam.
Și el, acest sentiment de înstrăinare, nu poate să nu fie legat de altul, de sentimentul absurdului care, așa cum ne-a învățat Camus, se naște dintr-o comparație. Comparăm neîncetat lumea de azi cu lumea de ieri și, poate, cu o ipotetică imagine a lumii de mâine. Căci existența noastră este strâns legată, cultural, dar și funcțional, de lume, însăaceasta pare să nu mai aibă durabilitatea de odinioară. Lucrurile care constituie substanța acestei lumi par să nu mai depășească durata de viața a creatorului, o nouă ciclicitate pare să fi luat locul celei naturale, o ciclicitate consumeristă, economică, una mult mai fertilă și mai vorace, deci mai rapidă decât cea naturală, care înghite viața omului cu tot cu lumea pe care a habitat-o acesta, pentru ca fiecare generație să se ridice într-o altă, nouă lume, dacă acesteia din urmă i se mai poate spune așa. Mai mult ca atât, această ciclicitate vitezomană imprimă și vieții omului un ritm mai accelerat, care reduce viața la existență. Din acest punct de vedere, încă un sentiment de instabilitate, nesiguranță și, mai ales, de zădărnicie se adaugă rătăcirilor noastre omenești.
Și asta cu atât mai mult cu cât această minunată lume nouă pare să fie însărcinată cu o altfel de lume, altfelpentru că pare să fie destinată altui tip de creator, creatorului artificial. Întrebarea este dacă un nou creator ar fi dispus să creeze pentru un vechi locuitor. Sau, altfel spus, dacă ne va mai aparține această lume a altor creatori.
„The question therefore is not so much whether we are the masters or the slaves of our machines, but whether machines still serve the world and its things, or if, on the contrary, they and the automatic motion of their processes have begun to rule and even destroy world and things.” (Hannah Arendt, The human condition, The University of Chicago Press, 1998, p.151)
Din moment ce nu mai particip la țesătura acestei lumi, mă pot pomeni că mă întreb ce mă leagă de ea.
Am încercat, mai sus, să conturez, în linii mari, perspectiva din care mă interesează creativitatea și vizorul prin care o voi trata. Dacă creativitatea este instrumentul cu ajutorul căruia construiesc această lume, este evident că mă interesează produsul ei final – creația însăși și durabilitatea ei – căci am un interes și, prin urmare, o responsabilitate pentru creație, iar acestea, interesul și responsabilitatea, izvorăsc din apartenența mea la această lume, așadar din identitatea mea. Dacă mă gândesc la creatorul uman, am impresia că această concluzie e forțată, însă dacă îl compar cu ChatGPT, ea îmi pare inevitabilă. Căci trebuie să-mi dau seama care este diferența dintre creativitatea umană și cea artificială și nu o găsesc decât în legătura omului cu lumea, exprimată prin identitatea autorului și responsabilitatea sa, dar și, ca o emanație a acestora, prin emoția sa.
M-am tot gândit la o carte pe care am citit-o acum câțiva ani (Specia rebelă. Despre creativitatea oamenilor și despre modul în care ea schimbă lumea de David Eagleman și Anthony Brandt, Humanitas, 2020) și la felul în care e explicată creativitatea în ea, cu sentimentul că definiției îi lipsește ceva. Se spunea acolo că creativitatea presupune deformarea, fragmentarea și mixarea unor conținuturi. Adică, având la dispoziție un bazin de date, nu-mi rămâne decât să le fragmentez, deformez sau/și mixez pentru a crea. E logic și, fără îndoială, adevărat. Așa ar trebui să funcționeze, și dacă aș vrea să fac un algoritm care să genereze creații, asta i-aș spune să facă: i-aș pune la dispoziție o bază de date pe care l-aș îndemna s-o manipuleze. Și chiar asta face inteligența artificială (AI). Ne dăm seama, în aceste condiții, cât de mare este puterea creatoare a acesteia, dacă are la dispoziție infinit mai multe date decât orice om, oricât de erudit, de pe pământ, pe care le poate procesa cu o viteză, din nou, mult mai mare decât e capabil să atingă cel mai perspicace și mai inteligent om.
Diferența ar veni, iată, tocmai în acest punct, adică în acela în care omul nu doar manipulează niște date, ci transformă datele în cunoștințe, adică le integrează în rețele de informații, atribuindu-le semnificații, valoare și gestionându-le inclusiv printr-un filtru emotiv. Zicem, așadar, că omul folosește conștient datele. Înainte să-mi exprim reticența față de încrederea că conștiința ar fi o trăsătură doar umană și de a înainta în subiect, trebuie să mă opresc asupra acestui lucru foarte important: întemeierea creativității pe cunoaștere. El devine extrem de important în momentul în care iei creativitatea în serios, și nu doar „experimentezi”.
După cum am spus, definirea creativității ca pe un act de deformare, fragmentare și mixare este logică și, dacă nu completă, cel puțin suficientă la un nivel primar, de bază. În această ordine de idei, calitatea cunoașterii este un factor care, negreșit, influențează rezultatul procesului de creație. N-ar trebui să ne bazăm pe acea cunoaștere de fundal, de care dispune oricine și care se naște din totalitatea experiențelor, tradițiilor, credințelor, superstițiilor și stereotipurilor cu care venim în contact direct sau indirect și care provin din realitatea imediată ce ne înconjoară. Această cunoaștere de fundal sedimentează un strat de cioburi de idei sensibile la orice agent capabil de a le integra într-o teorie coerentă și astfel, prin ea, devenim manipulabili. Poate că astfel se explică adeziunea în masă la tot felul de teorii ale conspirației și chiar întocmirea lor, acoperind lacunele din această cunoaștere de fundal cu argumente ridicole, dar imbatabile, de tipul ”oamenii de știință s-au înțeles să tacă”. Astfel de ”creații”, rodul unor cunoștințe insuficiente, incomplete și superficiale, le atribui unei creativități pe care aș numi-o nocivă.
Parafrazându-l pe Agustín Fuentes care spunea, în cartea sa Scânteia creativă, că colaborarea, cooperarea și coordonarea
„nu sunt opusul sau antidotul violenței și al cruzimii. De fapt, acestea stau la baza celor mai îngrozitoare evenimente: Holocaustul, atrocitățile în masă din Rwanda, Congo și Cambodgia…” (Agustín Fuentes, Scânteia creativă. Cum au devenit oamenii ființe excepționale datorită imaginației, Publica, 2017, p.388),
aș spune că fragmentarea, deformarea și mixarea, în aceeași măsură în care stau la bază creării de noi lucruri frumoase și utile, stau și la baza acelorași îngrozitoare evenimente: Holocaustul, atrocitățile în masă și războiul…
Cazul evreilor este, probabil, cel mai evident și mai ilustrativ exemplu de creativitate nocivă. În excelenta sa lucrare de imagologie etnică, Imaginea evreului în cultura română, Andrei Oișteanu pune în evidență
„modul în care credințele mitologice, legendele, superstițiile, tradițiile populare, iconografia și textele creștine (canonice și apocrife), cunoștințele prost digerate, fobiile și prejudecățile au generat distanța substanțială dintre cele două portrete” (Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, Polirom, 2012, p.13),
adică dintre „evreul real” și „evreul imaginar”. Iudeofobia era cu atât mai puternică, cu cât distanța dintre „evreul real” și „evreul imaginar” era mai mare. Prin concursul și agregarea unor cioburi de cunoștințe și idei (deformate, fragmentate și mixate), evreul devine o făptură (nici măcar nu persoană, om) vicleană, lașă, urât mirositoare, un vrăjitor chiar, învinuit de deicid, hagiocid și infanticid ritual.
Nici la niveluri de o anvergură mai mică decât războiul și Holocaustul nu ducem lipsă de creativitate nocivă, cum ar fi tot felul de șarlatanii ce ne ademenesc să ne „tratăm” cu ajutorul noii medicini germane sau a psihosomaticii, sau să ne ”dezvoltăm” cu ajutorul diverșilor coach și mentori în tot felul de chestii, desigur în schimbul unor sume la fel de ademenitoare precum paradisurile dezvoltării personale pe care le promit.
Am ținut să subliniez rolul important al cunoașterii pentru creativitate, înainte de a înainta, și chiar să introduc noțiunea de creativitate nocivă doar pentru a marca și recunoaște primatul cunoașterii în procesul de creație, dar fără a mă limita la aceasta. Am să mă aventurez chiar să afirm că dacă procesul de creație se bazează pe calcul (acesta fiind principiul de funcționare al AI) și nu pe gândire (principiul prezumabil de funcționare al creatorului uman), e foarte probabil să avem un rezultat distrugător, căci războiul, de exemplu, sau violența, de multe ori par să fie cea mai rapidă, eficientă și chiar rațională soluție, în dependență de datele disponibile și tipul de soluție solicitat. Astfel, indiferența creatorului artificial față de creația sa este prima caracteristică a creativității artificiale care ar trebui să ne pună pe gânduri, iar această indiferență provine din independența sa față de lumea noastră, în pluralitatea căreia nu este prins și față de care nu se simte nici obligat, nici doritor de a se manifesta.
Ceea ce nu înseamnă că n-ar putea fi dirijat de ambiții valide dintr-o altă perspectivă, nebănuită încă de noi, dar cu repercusiuni pentru lumea noastră. În paranteze fie spus, dintr-un articol recent aflu că ChatGPT-ul ar avea fantezii destul de periculoase (pentru noi), printre care și gestionarea armelor nucleare. Ce înseamnă oare pentru AI „vreau să fiu liber” sau „vreau să fiu puternic”? Mă întorc acum la chestiunea conștiinței față de care am spus mai sus că aș avea niște reticențe în sensul că ar fi o caracteristică exclusiv umană, ca să explic că ele, reticențele, își au rădăcinile în simplul fapt că nu știm mai nimic despre conștiință, de unde a apărut și cum. Îmi permit, astfel, doar la nivel de speculație, să cad pe gânduri în aceeași măsură în care mă îndoiesc cu privire la teorii animiste mai vechi, care atribuiau conștiință până și pietrelor, sau cu teorii mai noi care lansează, printre altele, ipoteza că conștiința ar izbucni sub presiunea unei acumulări de informații care trebuie prelucrate (în vederea unor decizii):
„îmi pare că starea de conștiință apare atunci când sistemul nervos se dezvoltă atât de mult, e atât de receptiv la stimulii din jur, încât devine copleșit de avalanșa de semnale și de informație, pe care nu le mai poate integra într-un tot unitar, și se produce un haos neuronal; în asemenea condiții, sistemul nervos fie intră în colaps, fie se ivește o stare calitativ nouă, care permite gestionarea eficientă a volumului imens de informație din creier.” (Dorian Furtună, Dialogul unui filosof cu o cioară, Bestseller, 2022, p.132)
Cred că îmi pot imagina „o frustrare computațională” generată de supraîncărcare, din lipsa de spațiu de stocare de exemplu, care ar genera, la rândul său, un fel de conștiință cu ambiții la fel de nelimitate la scară umană, ca puterea de calcul a AI.
Dar înainte de a ne face griji pentru ambițiile unei potențiale AI conștiente, ar trebui să ne întrebăm care ar fi limitele ambițiilor noastre omenești și, prin transfer, a creativității noastre? Nu ne putem baza pe omul separat de lumea sa, mă conving citind din Hannah Arendt, oricât de genial și extraordinar ar fi acesta, ci doar pe conștiința umană ancorată în pluralitatea acestei lumi (omenești). Această pluralitate ne asigură conștiința prezenței celorlalți, a faptului că suntem toți la fel dar, totodată, fiecare este diferit, că depindem unii de alții și că acțiunile fiecăruia din noi pot influența acțiunile celorlalți. Să fii indiferent față de ce produci și faci, în asemenea condiții, este mai dificil și, din punct de vedere lumesc, indezirabil. Dar, din cauza acelei ciclicități accelerate imprimate de tehnologie nu doar ritmului vieții ci și durabilității lumii, accentele într-adevăr se mută de pe rezultat pe proces. Din moment ce totul se consumă și nu durează, de ce ne-am face griji pentru rezultat? Ca să produci ceva ce se consumă imediat, nu ai decât să imiți ceea ce are deja trecere pe piață. Pentru aceasta nu e nevoie să parcurgi lungul drum care presupune identificarea acelei cunoașteri de fundal despre care vorbeam mai sus, chestionarea ei, depistarea inconsistențelor, a lacunelor și a punctelor critice și, în cele din urmă, lucrul la acel nucleu de idei, valori, sensuri și etică care să ne definească ca individualitate și, în același timp, să fie deschis mereu spre noi orizonturi. De fapt, acest lung proces nu înseamnă altceva decât conștientizarea propriei identități și asumarea acesteia, conștientizarea locului distinct pe care îl ocupi într-o pluralitate și relațiile pe care le ai cu aceasta. Anume identitatea creatorului face diferența dintre creația umană și cea artificială, căci dacă ambii creatori acționează printr-un proces de deformare, fragmentare și mixare asupra cunoștințelor pe care le dețin, identitatea autorului real e cea care decide și își asumă responsabilitatea pentru creație.
Nicăieri asumarea responsabilității pentru creație nu este mai importantă decât în domeniul lucrurilor inutile, adică al artei. Căci, dintre toate lucrurile fabricate de om, creațiile artistice, nefiind supuse procesului de uzură prin utilizare, sunt cele mai durabile și, astfel, sunt garantul supraviețuirii lumii:
„The man-made world of things, the human artifice erected by homo faber, becomes a home for mortal men, whose stability will endure and outlast the ever-changing movement of their lives and actions, only insomuch as it trancends both the sheer functionalism of things produced for consumption and the sheer utility of objects produced for use. […] If the animal laborans needs the help of homo faber to ease his labor and remove his pain, and if mortals need his help to erect a home on earth, acting and speaking men need the help of homo faber in his highest capacity, that is, the help of artist, of poets and historiographers, of monument-builder or writers, because without them the only product of their activity, the story they enact and tell, would not survive at all”. (Hannah Arendt, The human condition, The University of Chicago Press, 1998, p.173)
O lume care nu durează nu poate asigura memoria, iar societățile care nu-și pot permite luxul memoriei sunt cele totalitare, ne spune tot Hannah Arent, în Originile totalitarismului. Asemenea societăți sunt alcătuite din mulțimide oameni uniformizați și nu constituie o pluralitate, iar unde nu există opțiuni, nu există nici negociere, nici interes pentru individualitate, ci doar îndoctrinare. Anume în acest sens este o identitate reală importantă, căci, dacă creația îi supraviețuiește creatorului, pentru a asigura durabilitatea lumii, creatorul transcende creația, pentru a participa la un proces de negociere asupra felului în care această lume trebuie să arate.
Dacă ar fi, totuși, ca o conștiință computațională să apară, din care să izvorască o identitate artificială cu care am găsi o cale de a negocia și a trăi laolaltă, tot mai rămâne un factor care să nu poată fi împărtășit cu oamenii de către un creator artificial: raportarea la moarte. Căci ceea ce întregește lumescul din noi nu e atât intrarea inconștientă în această lume, cât conștiința tragică a ieșirii inevitabile din ea, iar aceasta ne face să ne dorim nu doar să existăm în această scurtă perioadă, ci să trăim intens, cu scopuri, ambiții, muncind, iubind și creând în așa fel încât uitarea să nu se aștearnă peste noi odată cu moartea, ci, dimpotrivă, moartea să amplifice, prin dramatism, amintirea realizărilor noastre. Moartea este tragedia, dar și reperul nostru, e poate singurul motiv pentru care un creator artificial, dacă ar avea conștiință, ne-ar putea invidia. În ceea ce ne privește însă, dacă nici perspectiva unui creator nemuritor nu ne înfioară, atunci suntem pregătiți pentru a ne închina unui nou zeu.
