„Strălucirea lumânărilor, supa cremoasă, miezul de pâine, filet mignon-ul, orezul sălbatic, chutney-ul de casă, vinul, vinul ăla care te învăluia încet-încet, care te însuflețea, eliberându-te în același timp de tine, care îți mergea la suflet, țipetele puștoaicelor, din ce în ce mai îndepărtate și mai potolite (după mama lor, nu era nimic întâmplător în asta) (se făceau uitate pentru că-și închipuiau că uitaserăm de ele, tocmai) (să fie oare posibil?) (nu…) (haide…) (mai lasă-mi câteva iluzii, domnule călău…), cursul conversației noastre, râsetele, provocările, dezbaterile, dezacordurile și acordurile, știam deja că n-o să-mi mai amintesc mimic din toate astea (aveam să fiu, eram deja, mult prea vesel), dar că nici n-o să uit nimic.”
(Anna Gavalda, O viață mai bună, Editura Polirom, 2016)
